Astăzi se împlinesc 175 de ani de la nașterea simbolului nostru național, a reprezentantului universal al neamului românesc: Eminescu poetul, jurnalistul, scriitorul, sociologul, statisticianul, dascălul, creștinul, lingvistul, dar mai ales romanticul, idealistul, dreptul, incoruptibilul, militantul, iubitorul adevărului, apărătorul Bisericii etc.
Chipuri ale aceleiași personificări. Atât de imens! Aproape imposibil de cuprins. Tot mai îndepărtat în timp, dar tot mai aproape de sufletul românesc. Prin lumina literelor, și-a expus vasta ființă într-o creație nemărginită, căci poezia și geniul lui, provenite din eternitatea lui Dumnezeu, nu au capăt. Cresc necontenit… Iar asta deranjează pe unii.
Moartea poetului, moartea poporului
O moarte stranie, țesută din cele mai controversate ițe conspiraționiste… Un proces început brusc, conform celor mai mulți martori, într-o nefericită zi de 28 iunie 1883, la Capșa. Însă nu doresc aici să înșir firul evenimentelor cunoscute, care au dus la moartea lui Eminescu sau să fac vreo anchetă, inserând noi elemente conspirative, doar pentru a încurca și mai mult ițele. Nu. Ceea ce vreau să vă propun este să vorbim deschis, despre moarte. O altfel de moarte decât cea la care v-ați aștepta. E adevărat, despre moartea unui geniu… moartea geniului românesc. Despre moartea moralei, a sensibilității, a răbdării până la „a asculta cum crește iarba”, așa cum spunea chiar el, poetul, dar și despre moartea poetului și a valorilor naționale dinlăuntrul nostru. Despre dezinteresul nostru patologic. Cu atât mai mult despre dezinteresul față de Eminescu. Și deopotrivă, despre moartea lui Eminescu, de care ne depărtăm tot mai mult, necinstindu-l și mai cu seamă, necitindu-l.
Murim ostenindu-ne după efemer și murim efemer ostenindu-ne. Nu mai contează după ce au tânjit înaintașii noștrii, ce credeau ei că e bine, valoros, sănătos, curat. Valorile lor au devenit patetice, hilare, lipsite orice profit imediat, niște hieroglife neînțelese, dureri de cap… sau orice de care trebuie să scăpăm urgent!
În „era” noastră trăim modernitatea la cotele zilnice ale burselor internaționale. Suntem loviți de inamici nevăzuți, teroriști, dictatori, extremiști, drone, TikTok, ruși, virusuri, vânzători de țară etc. Toate se învârt amețitor în jurul nostru cu o viteză parcă special adaptată pentru a ne pierde și mai mult de Dumnezeu, de sfânt, de poet, de valoare. Confuzia e maximă! Îmi pare că degeaba a suferit în trecut poporul nostru, pentru că nu mai are nimeni timp să-și amintească. A, da! Doar Wikipedia. Oricând putem să aflăm online, chiar și despre Maica Domnului, despre sacru și despre profan, cu atât mai mult despre Eminescu… este oare de ajuns?…
Bineînțeles că nu. Cum am putea să pătrundem tainele arhitecturale și frumusețea slovelor lui, expresia literară a unui suflet de geniu, adevărul spus franc, fără corectitudine politică, dacă nu intrăm în contact cu propria-i creație? Suntem datori să citim Eminescu, câtă vreme aparținem acestui neam. Și nu numai poeziile! Majoritatea creației lui este compusă din publicistică, din articole de ziar în care vedem adevăratul zbucium, frământările, căutările, nemulțumirile, criticile adresate politicienilor în cel mai direct mod, fără menajamente: „Uzurpatori, demagogi, capete deșerte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroși și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării” dar și laudele și compasiunea lui pentru bravii noștri ostași „Au sosit în București dorobanții de pe câmpul de război. Acești eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulțumită guvernului, goi și bolnavi”. (30 decembrie 1877). …Vedem limpede, clară precum apele de munte, decodarea sa interioară, preocuparea neobosită pentru binele națiunii române. Grija necontenită ca acest popor să ajungă la liman bun…
Dorință
De ce nu-l căutăm pe Eminescu? E o întrebare… nadăjduiesc, nu spre neant, ci esențială.
Pentru asta ar trebui să nu mai murim zilnic. Să nu ne mai osândim prin apatie, akedie, invidie, nepăsare, egoism… ci să ne unim. Să ne despietrim inimile și să ne dezghețăm mințile, topindu-le după vasta operă a lui Eminescu și a altor valori naționale, ce au contribuit la întărirea identității noastre, crescând ființa, sufletul, conștiința poporului nostru.
Totodată, prin biserică atingând poate, cele mai importante valori identitare, căci așa cum este cunoscut, românii s-au născut creștini. Rugându-ne la Dumnezeu, fiind parte din comuniunea cu Hristos (despovărându-ne sufletele îngreunate, adăpându-ne din Potirul Vieții, milostivindu-ne de nevoiași, nemințind, având curaj, ținând cu neamul și țara în care ne-am născut și unde am crescut), sunt pași individuali importanți către neamul nostru, către o conștiință autentică, definitorie. Numai așa vom ajunge cu adevărat să simțim intern sufletul românesc, să devenim aparținători ai lui și să ne bucurăm de toate bogățiile nationale, fie materiale, fie spirituale, să ne bucurăm de Eminescu și de creația literară a unui salvator de neam…
Ștefane Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Archimandritului,
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinților
În seama părinților,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu,
Ca să-ți mântui neamul tău!
(fragment din Doina – Mihai Eminescu)