CLARIFICĂRI

Deşi nu aveam această intenție, mă văd nevoită să fac câteva precizări cu privire la memoriul recent trimis Ministerului Educației de către Alianța Părinților (pe tema ROFUIP şi Statutul elevului), publicat de Activenews, document care mi-a fost trimis de autorul său, domnul D.I., pe data de 4 iulie.

Insistența cu care autorul face trimitere la “bâlbele din iulie” ale A.P. (pe care mi le atribuie în mare măsură mie) şi la ceea ce consideră a fi o “victorie personală” obținută după ce “a pus presiune” şi a “stat pe capul lor o lună şi jumătate”, mă determină să fac următoarele precizări:

La momentul primirii documentului (pe care l-am parcurs şi analizat) i-am comunicat domnului D.I. că, personal, în multe dintre aspectele vizate am opinii diferite, sau pe care le-aş motiva diferit şi că, eventual, voi folosi numai unele pasaje din document într-un viitor memoriu către Min Educ. Am informat despre acest lucru şi un membru marcant al Comitetului Director al A.P.

Pe data de 10 iulie, Iohannis a semnat Acordul cu Zelenski şi, în următoarele trei săptămâni, am fost ocupată cu memoriul către aleşi, scrisoare către CSAT, scrisoare către guvern, vizite la sedii de partide, prefectură, centurul militar, clipuri, mobilizare la acțiune pe grupuri, etc. Am considerat că PACEA este o temă vitală pentru toată lumea, nu numai pentru mamele de tineri încorporabili. (Paradoxal, după demisia mea, tema a devenit importantă şi pentru AP). Nu a fost vorba, deci, vreo “bâlbă”, ci de faptul că am avut alte priorități, iar documentul prezintă probleme care îl făceau neadoptabil. Ulterior a devenit “soluție de avarie”.

Adoptarea documentului respectiv de către A.P. o fi fost o “victorie”, după cum anunță dl D.I, dar numai pentru domnia sa. Pentru A.P, aflată în situația de a adopta documente fără să le analizeze, doar pentru a avea “o reacție”, este o cale sigură spre discreditare. Nu-mi permit să presupun că documentul a fost citit şi analizat pentru că, în acest caz, concluziile ar fi şi mai dezavantajoase pentru A.P…

La o primă vedere abundența de trimiteri la diverse articole de lege poate da impresia de rigoare şi documentare minuțioasă. Am căzut şi eu în această capcană la prima vedere. Dar la a doua…am sesizat mulțimea de fracturi logice, false probleme şi argumentații pornite de la premise greşite. Voi menționa numai câteva, (pentru că am lucruri mai bune de făcut).

Personal, apreciez concizia şi claritatea. Domnul D.I este pasionat de inutilă despicare a firului în patru. Pierdut într-un verbiaj aiuritor, autorul argumentează pe 22 de pagini ceea ce se putea spune în 4, cu condiția (greu de îndeplinit, se pare) a rămânerii “la obiect”. Un document de 22 de pagini trimis Ministerului Educației are toate şansele să rămână necitit. Reducerea la 4 pagini nu ar fi însemnat vreun sacrificiu, cea mai mare parte a textului fiind o “învârtire în jurul cozii”.

Problema introducerii unui sistem de supraveghere audio-video în instituțiile de învățământ, putea fi abordată în câteva puncte clare, cu trimitere la faptul că şcoala nu poate da garanții pentru securitatera datelor personale, că elevii şi profesorii nu pot fi prezumați a fi potențiali infractori, că supravegherea permanentă ar genera o ambianță improprie şcolii, că nu se precizează care ar fi consecințele juridice pentru școală în cazul în care nu asigură deplina securitate a datelor personale.

Dar de ce simplu şi clar, când se poate alambicat şi inadecvat? Domnul D.I are nevoie fix de şapte pagini pentru această temă. Domnia sa porneşte de la afirmații din nota de fundamentare, pe care le contrazice impetuos:

[….] luarea măsurilor de reglementare a supravegherii audio-video în spațiul școlar este o măsură urgentă și necesară [     ]. În spațiul școlar au crescut manifestările de violență, atât în ceea ce privește comportamentul elevilor, cât și al cadrelor didactice.

Grav este faptul că, pe aproape două pagini, domnul D.I. argumentează că afirmația de mai sus, conform căreia au crescut manifestările de violență în şcoli, este neadevărată/nedovedită (!!!), deoarece nu se bazează “pe statistici oficiale relevante ale incidentelor și cazurilor de violență școlară din partea instituțiilor abilitate în domeniul ordinii publice (Poliția Română, Jandarmeria Română)”.

Ca şi cum Poliția şi Jandarmeria ar fi fost anunțate ori de câte ori elevii s-au bătut în clase, pe holuri, în curtea şcolii, şi-au insultat profesorii, i-au umilit, etc, şi ar fi încheiat procese verbale care să stea la baza singurelor statistici pe care dl. D.I. le-ar considera relevante. In viziunea domniei sale, faptul că s-a ajuns ca o profesoară să fie călcată în picioare de un elev nu dă caracter de urgență şi necesitate unor măsuri de stăvilire a violenței. “Urgența şi necesitatea” pur şi simplu un există. De ce? Din cauza “lipsei intervenției sau consemnării acestor pretinse (!!!) incidente de violență școlară de către instituțiile de ordine și liniște publică”.

Violența în mediul şcolar a devenit un factor descurajant pentru absolvenții care ar putea alege cariera didactică. Se ştie că pe listele posturilor titularizabile apar unele şcoli cu catedre vacante de ani de zile pe care nu vrea nimeni să se titularizeze, pentru că asta ar însemna sacrificarea sănătății proprii în mediul pe care îl oferă. Natura, nivelul şi frecvența actelor de violență diferă de la o şcoală la alta, dar aceste situații există, sunt frecvente şi sunt în creştere.

A vorbi despre “pretinse acte de violență” şi a nega fenomenul pentru că amploarea sa nu este reflectată în statisticile “instituțiilor de ordine și liniște publică” denotă o crasă lipsă de respect față de cadrele didactice. Este cazul ca AP să prezinte scuze profesorilor pentru negarea unei evidențe cu care aceştia se confruntă şi căreia trebuie să-i facă față.

Cât timp am redactat documentele Alianței Părinților, am exprimat poziții echilibrate, în deplin respect față de ambele părți şi nu am antagonizat părinții şi profesorii. Noua poziție adoptată de A.P. duce în altă direcție.

După ce termină cu “pretinsele acte de violență”, domnul D.I are mari probleme cu “caracterul vag și neștiințific al sintagmei“ „număr semnificativ de sesizări”, şi cu „lipsa prevederilor privind modalitatea de sesizare“, cu  „organele care primesc, prelucrează [….] contabilizează numărul de sesizări“.

Adică domnia sa vrea să ştie precis că, de exemplu, 46 de sesizări pe lună reprezintă „un număr semnificativ“, dar 45 nu reprezintă un număr de sesizări care să necesite măsuri, pentru că nu e semnificativ. De asemenea, este nevoie de o stufărie de proceduri pentru sesizare, prelucrare, contabilizarea sesizărilor, bunul simț şi logica bunului simț nemaifiind suficiente.

Discursul este marcat de numeroase fracturi logice. O altă problemă a domnului D.I este legată de prevederea conform căreia perioada de 1 an calendaristic pentru supraveghere video, aprobată în acord cu părinții, poate fi prelungită prin deciziea consiliului de administrație, „în situația în care circumstanțele care au stat la baza luării acesteia se mențin“, deci, fără ca părinții să fie consultați din nou. In mod bizar, prevederea este considerată abuzivă. Care ar fi relevanța repetării consultării părinților din moment ce ei şi-au dat acordul în nişte circumstanțe care au rămas neschimbate după un an? Faptul că acordul funcționează în continuare, pentru că circumstanțele care l-au determinat sunt aceleaşi nu este clar? Sau se poate presupune că părinții, neştiind precis ce vor, ar lua decizii diferite în momente diferite, în aceleaşi circumstanțe?

Nu mă voi opri la toate absurditățile pe care le conține beția de cuvinte a domnului D.I în această secțiune, pentru că deja acord prea mult timp documentului în discuție, aşa că trec la secțiunea destinată ROFUIP şi Contractul educațional.

Paragraful II se referă la „scopul contractului“. Domnul D.I nu bagă de seamă şi citează prevederi ale Constituției şi legi care se referă la „scopul învățământului“.

Capitolele referitoare la drepturile şi obligațiile părților prilejuiesc autorului lungi disertații pe lângă subiect.

Mențiunea conform căreia „drepturile părților semnatare[….] sunt cele prevăzute în ROFUIP și în Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a unității de învățământ“ îl duce pe autor la concluzia că „această prevedere restrânge drepturile și obligațiile părților doar la sfera celor prevăzute în regulamentul-cadru“.  O concluzie cel puțin bizară. Multe instituții au regulamente de ordine interioară în care citează NU toată legislația, ci numai acele drepturi şi obligații ale părților care au legătură cu activitatea instituției.

Faptul că ROFUIP nu citează toate drepturile parentale şi toate drepturile copilului, prevazute în Constituție şi diverse acte normative nu înseamnă nicidecum „excluderea tuturor celorlalte drepturi“, care n-ar mai exista. Inseamnă doar că nu au legătură cu procesul educațional şi că prevederea menționată se referă numai la acele drepturi care sunt relevante în relația şcoală –părinte –elev, în cadrul instituției de învățământ.

In tot documentul se poate constata că autorul ba deplânge „dublarea legislației“ şi „supra-reglementarea birocratică a relației dintre copil, părinte și școală“, ba le duce dorul şi reclamă absența unei stufării de proceduri, instrucțiuni, etc, etc, etc, care să reglementeze diverse situații.

Din când în când, autorul pune întrebări existențiale despre noțiuni pe care le consideră insuficient definite în documentele ministerului. De ex: „Profesorul trebuie să aibă un comportament responsabil“. Dar, ce să vezi?  „Care este definiția unui comportament responsabil?“ se întreabă domnia sa. Dacă este nevoie să ne întrebăm ce înseamnă „comportament responsabil“ înseamnă că trebuie să punem la îndoială toate noțiunile cu care operăm în mod curent, prezente în toate documentele pe care le adresăm instituțiilor. Deci, ar trebui întâi să ne mirăm socratic, să despicăm firul în patru, să redescoperim sensuri deja descoperite şi să tragem o concluzie cu 15 pagini mai la vale. Probabil domnul D.I are foarte mult timp liber…

De reținut faptul că nu mă refer la situații în care definirea este necesară (ex „valori educaționale“, „ținută morală demnă“) pentru că există posibilitatea ca ministerul să adopte „valorile“ aşa-zis „progresiste“, deghizate în „incluziune“, „diversitate“, „nondiscriminare“, etc.

Curios este faptul că autorul vede probleme acolo unde nu sunt, dar nu sesizează lipsuri evidente. Spre exemplu, eu aş fi considerat necesară includerea unui set de reguli comportamentale pentru părinți în relația cu profesorii şi şcoala.

Prevederea conform căreia părintele “b) prezintă documentele medicale solicitate la înscrierea copilului/elevului în unitatea de învățământ” nu-i trezeşte autorului nicio suspiciune. Eu aş fi considerat necesar să se puncteze faptul că “documentele medicale solicitate” reprezintă lista cu vaccinurile administrate, şi că schema de vaccinare fiind recomandată, nu obligatorie, şcoala nu are voie să trateze prezentarea listei ca pe o obligație.

Prevederea conform căreia părintele “c) trimite copilul în colectivitate numai dacă nu prezintă simptome specifice unei afecțiuni cu potențial infecțios” îi prilejuieşte autorului combaterea aprigă a unui abuz care nu există. Considerând că această prevedere reprezintă o îngrădire a dreptului la educație, domnul D.I. clamează că “sănătatea este un drept, nu o obligație” şi că “părintele nu poate fi prezumat responsabil de a pune un diagnostic medical”. Nici nu i se cere acest lucru.

Prevederea este una de bun simț şi niciun părinte cu mintea limpede nu-şi trimite la şcoală copilul cu febră, tuse, durere în gât, vărsături, etc, ci îl duce la doctor.

Urmează o laborioasă şi sterilă despicare a firului în patru, încheiată apoteotic cu un paragraf demn de o antologie a absurdului:

“Atunci când starea de sănătate este afectată, obligația de a acorda asistență revine statului, în virtutea contractului social, dar rolul acestuia este să asigure însănătoșirea sau tratamentul pe termen lung sau îngrijire paliativă după caz, nu să restrângă accesul la educație pe criterii generalizatoare.”

In aceeaşi categorie, a absurdului, se înscrie o bună parte din suita de întrebări referitoare la situația elevului turbulent care trebuie să petreacă un timp în alt spațiu decât cel al clasei. Nu voi pierde timp cu analiza lor.

Prevederea conform căreia: „m) [….] în unitatea de învățământ sunt interzise activitățile de natură politică și prozelitism religios“ trezeşte autorului temerea că există „riscul ca orele de religie ale cultelor recunoscute de stat să fie catalogate în această categorie“. Nu, nu există acest risc, în primul rând pentru că ora de religie a copiilor aparținând cultelor recunoscute nu se desfăşoară în şcoală ci în bisericile cultului lor, ei prezintă adeverință cu notele obținute şi li se încheie media cu ele.

Pentru obiectivitate trebuie să menționez că am găsit şi câteva observații bine punctate, oportune şi adecvate, în secțiunile destinate Contractului educațional şi Statutului elevului, însă ele se pierd într-un noian de false probleme, contradicții şi argumentări haotice. Mi-ar fi luat mult prea mult timp să-i explic domnului D.I, în detaliu, de ce nu am considerat adoptabil documentul domniei sale, cu atât mai mult cu câtse pare că nu poate fi convins (ca dovadă, am discutat despre interpretarea greşită a recomandării de a nu trimite la şcoală un copil bolnav, dar, fermecat de propria argumentație, domnia sa a păstrat-o…)

Indemnul lui I. Heliade Rădulescu, primul preşedinte al Academiei Române: “scrieți, băieți, orice, dar scrieți!” se referea la literatură şi a avut efectul său benefic în epocă. Ințeleg criza în care se află Alianța Părinților, dar, mutatis mutandis, o asociație care doreşte să fie (în continuare) luată în serios, nu poate adopta orice, scris oricum. Ce doreşte A.P. este, însă, strict problema sa.

Urez domnului D.I. şi Alianței Părinților o lungă şi fructuoasă colaborare, pe linia deja începută.

Prof Popa Olimpia