Pacea de la Karlowitz (1699) dintre turci și austrieci dă Ardealul în mâinile austriecilor și încheie epoca Cantacuzinilor la domnia țării românești (cu un scurt intermezzo pentru ei după mazilirea lui Brâncoveanu, care se va încheia în același fel, prin mazilirea și tăierea de către turci a doi dintre Cantacuzini, lăsând astfel domnia vacantă pentru grecii fanarioți din familia Marilor tălmaci sau dragomani).
Constantin Brâncoveanu își începe domnia cu sprijinul Cantacuzinilor, alungându-i pe austrieci peste Carpați la Zărnești, Brașov, unde ajutat de turci și tătari, îi bate pe austrieci și îl omoară pe Constantin Bălăceanu, ginerele lui Șerban Vodă, care avea pretenții la tron; bătălia de la Zărnești pecetluind în mod egal granița sferelor de influență via Carpați, care se întinde până la Adriatică. Singura bătălie dată de Brâncoveanu în cei 26 ani de domnie.
Brâncoveanu își începe domnia înconjurat de trei mari puteri cu pretenții teritoriale: Rusia lui Petru cel Mare, Austria sau imperialii, cu care Cantacuzinii duceau îndelungi negocieri de intrare sub protecția lor (or aici lucrurile erau împărțite, sub austrieci ar fi fost infinit mai rău decât sub turci, erau de părere o parte din boieri, turcii nu cereau decât birul, dar austriecii duceau și o politică de asimilare) și, evident, Imperiul Otoman.
Cantacuzinii îl vor sprijini pe Brâncoveanu până în momentul când vor realiza că au fost înșelați în așteptările lor de emancipare de sub otomani, începând să-l sape la Poartă.
La lupta de la Stănilești (1711), Brâncoveanu, care ducea o politică de așteptare (nu era deloc de părerea lui Cantemir care în mod naiv vedea sfârșitul împărăției otomane), este trădat de unul din Cantacuzini, Toma, care trece cu ostașii lui în tabăra lui Petru cel Mare, Brâncoveanu devenind astfel trădător pentru ambele părți: rușii care așteptau ajutorul lui, conform înțelegerii, dar nu apare decât Toma, și ăsta ca un dezertor, și turcii, care nu doar că nu-l văd grăbindu-se în ajutorul lor, dar consideră gestul boierului Toma ajutor dat de el lui Petru cel Mare.
În 1714 este mazilit, arestat și dus la Istanbul. Restul îl știm, Brâncoveanu impresionând creștinătatea întreagă prin martiriul lui și al copiilor lui.
Semnificația acestei mari viziuni, care e Brâncoveanu, e în mod egal politică și religioasă. Martiriul și domnia lui nu pot fi separate. Jocul politico-diplomatic de a păstra țara departe de oricare din marile imperii (ținute în felul acesta în șah, o lecție pentru noi azi) a fost unul care, evident, i-a permis să îmbogățească cultura (sprijină activitatea editorială, aduce profesori și susține o universitate etc), să susțină credința cu noi ctitorii și refacerea multora, să țină departe țara de marile confruntări timp de 26 ani, altfel extrem de păgubitoare, și să devină, se înțelege, mai bogat, riscând să ajungă împreună cu numeroasa lui familie de neînlocuit la tronul Țării Românești (spre neliniștea marii familii a Cantacuzinilor). Pentru o viziune politică al cărei rezultat este un sfert de veac de pace, o cultură și o limbă românească mai bogate și mai solide, devenind mediul sau cultura cancelariei, bisericii și școlii, care își găsește mai ușor o bază de răspândire și de unitate politică cu toți românii din Ardeal și Moldova, și o credință, care e auzită de acest popor din ce în ce mai mult și mai bine în propria limbă, martiriul era singura opțiune.
Citește și Elena Dulgheru: „Oglinzi și fum”, un documentar despre Revoluție, de trei ori curajos
Canonizând o conștiință ca Brâncoveanu, biserica se face, vrei nu vrei, purtătoare acestei duble semnificații politico-religioase. Aceste lucruri nu pot fi separate în Brâncoveanu (ar fi o greșeală a le separa), iar azi ne întâlnim cu ele în/ prin biserică, făcând din ea în mod inextricabil trăire ecleziastică și conștiință națională. Ceea ce, una peste alta, ne spune ceva despre această îndârjire a elitelor liberale de azi împotriva bisericii; în plus, în oglinda unui Brâncoveanu, aceste elite par aflate în slujba unor puternici ai momentului, mai curând decât în slujba acestui neam, pe care altfel îl disprețuiesc, și a lui Dumnezeu, pe care îl neagă.
„ Jocul politico-diplomatic de a păstra țara departe de oricare din marile imperii (ținute în felul acesta în șah, o lecție pentru noi azi) a fost unul care, evident, i-a permis să îmbogățească cultura (sprijină activitatea editorială, aduce profesori și susține o universitate etc), să susțină credința cu noi ctitorii și refacerea multora, să țină departe țara de marile confruntări timp de 26 ani, altfel extrem de păgubitoare, și să devină, se înțelege, mai bogat, riscând să ajungă împreună cu numeroasa lui familie de neînlocuit la tronul Țării Românești (spre neliniștea marii familii a Cantacuzinilor).”
Mi-ar fi plăcut să vă cunosc.
Poate mi-ați fi explicat de ce s-ar fi îngrijorat o mare familie românească. Aveau ieșire la mare, de ce n-au plecat să „civilizeze” Africa și America, și să aducă „mirodenii” de acolo ? Parcă a fost unul (fără ieșire la mare ?) Iuliu P. care a încercat „să facă rost” de ceva „posesiuni”, foarte târziu.
Ca să nu mai spun de câte mi-ați putea explica despre ziua de azi.