marți, martie 19, 2024
OPINIIAbsență nemotivată la cele două minute de ură (despre delictul lipsei de...

Absență nemotivată la cele două minute de ură (despre delictul lipsei de opinie sau opiniei insuficient de vehement exprimată)

Atacul rusesc din 24 februarie asupra Ucrainei a surprins, indignat și oripilat pe aproape toți oamenii de bună credință pe care-i cunosc, iar modul în care a fost justificată agresiunea de către propagandă Kremlinului au fost revoltător.

Reacțiile publice pe care diverși comentatori le-au afișat în mediile sociale au fost însă foarte variate: unii și-au exprimat vehement dezaprobarea, alții mai puțin vehement, alții au fost dezamăgiți, iar alții au tăcut pur și simplu. Însă, spre surpriza mea, reacțiile lipsite de patos sau tăcerile au fost interpretate rapid drept complicitate cu invazia sau lașitate. Or aici mi se pare că are loc un neavenit proces de intenție.

Printre cei lipsiți de reacție, este posibil că unii să fi avut înainte de invazie simpatii rusești, antipatii față de politica naționalistă a Ucrainei din ultimii ani sau dezamăgiri față de comportamentul labil al puterile occidentale (să ne amintim că Joe Biden a dat asigurări că SUA nu va interveni cu trupe într-un eventual conflict), alții pur și simplu au fost șocați de duritatea atacului și nu au găsit puterea să-și exprime în public sentimentele.

Oricare ar fi fost situația, nu cred că cineva are dreptul să pretindă celorlalți care trebuie să fie reacția standard. Această pretenție poate produce, ca efect indezirabil, o nouă clasă de politruci de tipul activiștilor din anii 50, care își pot ascunde ușor incompetența sau ticăloșia în spatele unor lozinci la modă sau folosindu-se de noua situație pentru a plăti unele polițe personale. Așa a fost pe vremea stalinismului sau fascismului sau mai nou în occident, când anumite subiecte sau opinii devin fie tabu fie trebuie declamate cu intensitate pentru a obține certificatul de conformitate.

Da, și pe mine mă irită culpabilizarea victimei, găsirea de noduri în papură, relativizarea răului sau hiperbolizarea responsabilității Americii sau Ucrainei în acest conflict, care ajung să fie considerate mai vinovate decât agresorul rus, așa cum mă irită să văd cum unii conaționali îl percep pe Putin drept apărător al creștinismului sau avocat al refacerii României Mari – ca și cum asta ar fi fost preocuparea Rusiei de-a lungul secolelor. În aceste cazuri, prefer să semnalez eroarea, nu să incriminez persoana sau să fac liste cu “putiniști” reali sau imaginari. Nu mă consider îndreptățit să fac așa ceva, nimeni nu m-a pus pe mine autoritate morală supremă sau comandant de detașament să fac tabelul cu absenții nemotivați la cele două minute de ură (vezi Orwell, “1984”).

Mi se pare firesc să-ți exprimi dezgustul, indignarea sau protestul față de război sau față de violență agresorului în ce formă consideri adecvat – ceea ce mi se pare nepotrivit este să pretinzi celorlalți să aibă exact aceeași opinie sau să-și exprime indignarea după o rețetă aprobată de la centru sau să îi acuzi că tăcând se fac complici ai agresiunii. De când suntem capabil să ghicim ce gândesc alții??

De pildă, eu consider că profesorul canadian Jordan Peterson a interpretat anapoda invazia rusească bazându-se pe teorii stângace și date incomplete și pe o necunoaștere la fața locului a situației. Cu toate astea nu pot trece cu vederea faptul că Peterson a dovedit în ultimi ani că este un apărător autentic al normalității și al libertății și că a făcut mai mult bine pentru tinerii secularizați pe care i-a pus in contact cu Biblia decât mii de pastori sau preoți din toate confesiunile. Nu pot să-l arunc la gunoi pe Jordan Peterson pentru o eroare de interpretare bine intenționată, nici să îi descalific activitatea numai pentru ca nu îmi place teoria lui de acum – și în nici un caz nu trec de partea celor care se grăbesc să arunce pietrele cu satisfacție.

Oricum, un nord american nu va înțelege niciodată realitățile est europene la fel ca un localnic.
În ultimele cinci luni acuzațiile de putinism au zburat cu multă lejeritate în toate direcțiile, iar făcătorii de liste și-au suflecat mâinile cu bucurie. Până la urmă și asta e bine. Se separă acum apele – se vede clar acum cine sunt indignații sinceri și cine sunt indignații de profesie, cei care neavând viață proprie, se hrănesc din viețile altora.

Cum am mai scris – la umbra marelui război în care își pierd viețile mii de oameni nevinovați, se petrec micile războaie personale, în care fiecare ne credem eroi ai unor cauze nobile, dar în care nu riscăm mai mult decât o blocare pe Facebook sau o desprietenire virtuală. Oare nu ne credem mai importanți decât e cazul?

spot_img

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,400FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE