Liberalismul clasic a dispărut. Iar neoliberalismul care l-a înlocuit nu este chiar un liberalism. Aceasta este constatarea actuală, când vedem adaptarea capitalismului la regulile constrângătoare ale autoritarismului birocratic. De fapt, adaptarea este un termen mai puțin cuprinzător decât co-participarea, co-generarea.
Neoliberalismul nu s-a adaptat unui stat birocratic pe care l-a cucerit, el a înregistrat tendințele sociale spre masificare, conformism și obediență și a participat la noua construcție politică, preluând roluri de control și reglementare ce-i erau complet străine înainte.
La origini, capitalismul este un sistem de producție ce nu acordă vreo funcție aparte birocrației moderne de stat. Dar nimic din ethosul liberalismului clasic nu mai supraviețuiește astăzi. Noua formă a capitalismului, mai ales organizarea marelui capital bancar, militar-industrial, farmaceutic și tehnologic, este azi o împletire a funcțiilor birocratice de stat cu profitul direcționat privat.
Simbioza marelui capital cu birocrația sufocantă a reglementării tuturor aspectelor vieții publice și, din ce în ce mai mult, private, este tabloul decăderii capitalismului clasic. Înlocuit de versiunea sa birocratic-corporatistă, adaptată noilor transformări tehnologice contemporane, el continuă să ofere profit deținătorilor marelui capital, cedând însă complet în fața ideii de stat birocratic omniprezent.
Din punct de vedere intelectual, nimic nu mai rămâne din marile linii directoare ale liberalismului clasic,[1] din ideile-forță legate de libertatea individuală, libertatea de asociere, libertatea de opinie și de exprimare, căutarea fericirii și beneficiile proprietății garantate prin mijloace publice, de stat.
Cum s-a dovedit deja, resursele politice și cele economice fiind legate, eliminarea bazei economice reduce drastic și resursele politice disponibile, făcând cetățenii mai vulnerabili în fața controlului și constrângerii operate de guvern. Dar și invers, în democrație, trecerea pe scară largă a proprietății private sub control de stat nu se poate opera decât prin reducerea prealabilă a resurselor politice, adică prin coerciție.[2]
Ceea ce părea mai demult inacceptabil, anume reglementarea minuțioasă a tuturor aspectelor vieții, inclusiv prin restrângerea pieței și a libertăților de organizare, este astăzi mai mult decât acceptat de marele capital corporatist birocratic.
Asta pentru că fuziunea corporație-birocrație, acoperită de sintagma benignă a „parteneriatului public-privat”, oferă avantaje nebănuite marelui capital, în contrapondere cu „serviciile” prestate în beneficiul deținătorilor puterii de stat. De cele mai multe ori, elitele politice se confundă sau sunt în foarte strânsă legătură cu deținătorii marelui capital. Deși această constatare este una banală, confuzia rolurilor a fost mai pregnantă în perioada de sfârșit a secolului XIX și în perioada interbelică din secolul XX, urmată de o democratizare relativă după 1945.
Cel puțin pentru o perioadă, până la triumful neoliberalismului neîngrădit din 1989, partidele de stânga au reușit o parțială echilibrare prin selecția și promovarea unei elite social-democrate mai sensibile la nevoile și starea de spirit a muncitorilor. O analiză cantitativă extinsă a circulației elitelor actuale este necesară, dar observațiile sociologice, deși limitate cantitativ, ne oferă imaginea sugestivă a „ușii rotative”, cea care-i propulsează în funcții publice vizibile pe angajații de vârf ai marelui capital, pentru a-i redistribui (înapoi) în vârful administrării marilor afaceri. Aceștia sunt președinți ai Comisiei Europene, președinți sau prim-miniștri din statele membre ale UE (Președintele actual al Franței, actualul Cancelar al Germaniei), comisari europeni, miniștri în guvernele țărilor membre ale UE.
Pe de-o parte, marile corporații beneficiază de reglementări favorabile din partea statelor. Ele se referă atât la protejarea marilor profituri prin netaxare voită sau prin acceptarea unor scheme de „optimizare fiscală” și transferuri de capital în „paradisuri fiscale”. Dar se pot referi și la condiții favorabile pentru „obținerea” de clienți captivi, incapabili să se desprindă singuri de monopolurile sau condițiile de utilizare sine qua non.
De exemplu, statul român condiționează plata drepturilor salariale ale propriilor angajați (uneori chiar și a prestațiilor sociale) de transferuri bancare, toate supuse taxelor și comisioanelor, ce se regăsesc în profiturile marilor bănci. Așa se explică, parțial, legiferarea interzicerii folosirii plăților în numerar, ce permite unele excepții cu privire la plafoane zilnice pentru diferite persoane fizice sau juridice.
Este vorba de Legea nr. 70/2015, lege privind operațiunile de încasări și plăți în numerar, votată de majoritatea parlamentară formată de Partidul Național Liberal (PNL) – Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) – Uniunea „Salvați România” (USR), publicată în M.O. nr. 242 din 09.02.2015. Legea interzice (la art. 1, alin. 1) plățile în numerar. Permite excepții de la art. 1, cu plafoane zilnice pentru diferite persoane fizice sau juridice. Parlamentul a redus nivelurile plafoanelor zilnice prin Legea nr. 296/2023. La presiunea publică, Guvernul PNL-PSD a emis OUG 98 din 09.11.2023 pentru revenirea la prevederile anterioare. Oricând, însă, Guvernul poate emite OUG pentru anularea excepțiilor de la articolul 1, impunând plăți bancare pentru toate tranzacțiile și alimentând profiturile marelui capital bancar.
În schimb, marile companiile de telecomunicații, precum și platformele de media și social-media, cenzurează în favoarea și în numele guvernului. Motoarele de căutare „îngroapă” subiectele sensibile nefavorabile guvernului, la fel cum platformele de social-media închid conturi ale celor care nu se conformează versiunii oficiale guvernamentale, șterg opinii contrare sau care deviază doar cu o nuanță de la comunicatele guvernamentale (etichetate drept „surse sigure” și „informații oficiale”) invocând încălcarea „regulilor comunității”.
Această formulare nu spune dacă ele sunt regulile comunității politice sau ale „clubului” de utilizatori. În principal, funcția cenzurii este de a „confecționa” un consens aparent, care să legitimeze acțiunile birocrației de stat. De aceea, cenzura se poate referi la subiecte de interes mai larg, precum corupția guvernamentală, dar și la subiecte cvasi-personale. Multe din comentariile ironice la adresa proaspătului ales Președinte al României, Nicușor Dan, ratând o lovitură de la 7 metri într-un meci demonstrativ de handbal au fost eliminate de platforma Facebook. Dar la fel au fost eliminate videoclipuri sau chiar conturi pe YouTube (Marius Tucă), Facebook (Adrian Severin și Mirel Curea), TikTok (Ion Cristoiu și Robert Turcescu) în legătură cu libertatea criticării neajunsurilor procesului electoral din decembrie 2024. Toți cei în cauză sunt unii dintre jurnaliștii cu cea mai mare experiență profesională din România. Opinia lor exprimată liber ar fi afectat fabricarea consensului referitor la legitimitatea și legalitatea anulării alegerilor prezidențiale.
Astfel, statul birocratic devine omnipotent chiar și în zona vieții private și a comunicării în grupuri, ocolind barierele legale cu privire la interzicerea cenzurii (conform Articolului 30 din Constituția României sau Primului Amendament al Constituției Statelor Unite).
Ocolind fățiș aceste restricții, statul corporatist-birocratic anulează chiar substanța drepturilor și libertăților cetățenești. Și dacă o face cu deplină impunitate pentru impunerea cenzurii, la fel de bine o poate face pentru anularea alegerilor ce produc un rezultat neconvenabil (România), pentru interzicerea unei candidaturi considerate neconforme (România, Franța) sau pentru anularea și reluarea unui referendum european ce a produs rezultate indezirabile (Irlanda).
Astfel, „valorile democratice” pe care birocrația de stat le clamează și le răspândește prin organe de presă private, dar finanțate din fonduri publice guvernamentale, nu sunt decât simple paravane mediatice pentru colapsul democratic generalizat.
Mai mult, legăturile dintre anumite industrii și birocrația de stat nu mai reprezintă de mult un subiect de mirare. Prăbușirea morală a noii ordini sociale birocratic-capitaliste de după distrugerea liberalismului clasic face ca alianța dintre producători privați de armament sau medicamente, de exemplu, și birocrația de stat omnipotentă, să nu mai fie condamnabilă.
Statul birocratic este astăzi cel care asigură piețe de vânzare, de exemplu, pentru produsele farmaceutice prin declararea de epidemii și prin campanii publice de achiziții sau prin cumpărare de material militar prin enunțarea unor „pericole existențiale”. Controlul actual a ceea ce a fost cândva presa liberă (pentru că era liberală), transformată în cutie de rezonanță a propagandei de stat organizate, scutește astăzi birocrația de stat de cereri de dare de seamă pentru achiziții iraționale de produse farmaceutice (în recent declarata pandemie erau izoletele inutile, vaccinurile în cantități gigantice și măștile neconforme,[3] toate la prețuri exorbitante) sau de echipamente militare (baterii de rachete cu rază lungă de lansare, lansatoare de rachete cu rază scurtă, transportoare blindate, tancuri, corvete și submarine, avioane de vânătoare) și muniție de război în cantități și la valori neobișnuite,[4] de neimaginat înainte de psihoza „pericolului esențial la adresa securității României”.[5]
Alianța indestructibilă dintre marele capital militar și birocrația de stat face ca elitele politice, cele care conduc politica externă, să „identifice” (atunci când nu fabrică direct) amenințări la adresa securității statelor birocratic-capitaliste.[6]
Amenințările trebuie eliminate prin angajarea unor noi cheltuieli militare, adică de noi comenzi adresate producătorilor privați de armament. Dar la fel se întâmplă și în cazul industriei farmaceutice, întotdeauna gata să răspundă prompt cererilor birocrației de stat pentru eliminarea „pericolelor iminente” ce amenință în ritm constant statele birocratic-capitaliste, nevoite să extindă indefinit lista achizițiilor de medicamente, vaccinuri, echipamente și dotări necesare.
Toate aceste transformări nu se puteau produce, cum spuneam, fără o componentă morală, profund necesară legitimării birocrației corporatiste de stat. Acesta este paternalismul. Nu voi relua aici condițiile istorice și conjuncturile dominației actuale a paternalismului.[7]
Ceea ce este exprimat aici este chiar morala, mecanismul etic prin care elitele corporatist-birocratice își impun viziunea paternalist-autoritară unei întregi clase de subordonați, funcționari, medici, profesori, agricultori, întreprinzători și muncitori industriali. Asta pentru că paternalismul este ușor de identificat în discuțiile despre reducerea cheltuielilor statului cu cei „asistați”, cu cei „neproductivi”, cu cei „inadaptați” mediului concurențial, cel care-i premiază pe „învingători” și-i prăbușește pe cei „leneși”. Dar paternalismul devine un element constitutiv și în alte discursuri, precum cele legate de alegerile „greșite” pe care cei „neinstruiți” le fac, obligând elitele birocratic-corporatiste să anuleze rezultatele alegerilor ce riscă să producă rezultate „nedorite”. La fel, paternalismul este argumentul forte al sistemului actual de cenzură, un „scut al democrației” ce elimină orice opinie (la limită orice mică nuanță) ce deviază de la versiunea oficială și „de încredere”, tocmai pentru că a fost enunțată de aparatul birocratic de propagandă de stat.
[1] Pierre Manent, Originile intelectuale ale liberalismului. Zece lecții, trad. rom. Sorin Antohi și Mona Antohi, București, Humanitas, 2013.
[2] Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute, trad. rom. Eugen B. Marian, București, Humanitas, 2006.
[3] O comisie parlamentară de anchetă a ilustrat achiziții nejustificate de materiale sanitare la prețuri excepțional de ridicate, precum izolete la prețuri egale cu ale unor automobile sau cantități de vaccinuri imposibil de explicat nici medical, epidemiologic, nici economic. Marinela Sârbu, „PSD: Achiziții-fantomă la Unifarm de peste 1 miliard de lei și alt miliard, dar de euro, cheltuit pe vaccinuri inutile”, Gândul.ro, 19.04.2023, disponibil la https://www.gandul.ro/stiri/psd-achizitii-fantoma-la-unifarm-de-peste-1-miliard-de-lei-si-alt-miliard-dar-de-euro-cheltuit-pe-vaccinuri-inutile-19963524 (consultat la 30.07.2025). Unifarm, companie publică de achiziții, servea drept client pentru producătorii de produse și echipamente medicale, dar deciziile de achiziție erau legitimate prin acte birocratice ale Guvernului PNL condus de Ludovic Orban (președinte PNL), anume O.U.G. 29/2020 din 18.03.2020.
[4] Sebastian Eduard, „Plan masiv de înzestrare a Armatei: nave de război, armament, rachete. România vrea să facă într-un an ce nu a reușit în 10”, Digi24.ro, 12.07.2025, disponibil la https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/plan-masiv-de-inzestrare-a-fortelor-armate-romane-nave-de-razboi-armament-rachete-tragem-linie-si-adunam-3321421 (consultat la 31.07.2025).
[5] În mod ironic, achizițiile de material militar realizate de statele membre UE, sub coordonarea Comisiei Europene, au fost exceptate de la calculul deficitului bugetar, deficit bugetar pentru care Comisia trimite, de obicei, țările membre, în fața Curții de Justiție, pentru nerespectarea „normelor” UE.
[6] Invazia americană în Siria, Irak și Afganistan, invazia franco-britanică în Libia, incursiunile militare israeliene în Liban și Siria, toate au fost justificate de „pericole iminente”. Toate s-au soldat cu teatre de operațiuni militare, în care armatele finanțate public au „cheltuit” produsele și serviciile producătorilor și furnizorilor privați.
[7] Dragoș Dragoman, „Persuasiune, frică și supunere. O comparație între trei state europene”, POLIS, vol. XIII, nr. 1, 2005, pp. 333-354.
