Nevrozele Teatrului Național din București

Un text scris de un anonim din București. Cândva dramaturg și cronicar de teatru asumat, astăzi redus la tăcere, amenințat de oprobiul public

În ultimul timp, teatrul a devenit mai degrabă o platformă politică, pierzându-și, din păcate, menirea inițială. Sigur, veți spune că în antichitate teatrul avea o valoare ritualică.

Scena se umplea atunci de zei răzbunători ori pământeni pasionali, pentru care crima era forma supremă de justiție. Apoi, în Evul Mediu și mai târziu în Renaștere, a devenit doar o sursă de distracție, dar și o formă de a caricaturiza societatea, mai ales clasa conducătoare. În regimurile totalitare, teatrul a devenit o formă subversivă de a transmite adevăruri acceptate de toată lumea, dar nerostite de frică. Dar, indiferent de timpul pe care l-a traversat, teatrul avea rolul de a uni oamenii, de a-i aduce laolaltă.

Astăzi, din nefericire, devine motiv de separare, uneori brutală și nedreaptă. În ultima vreme, teatrul a devenit o tribună politică de la care se strigă ideologii. Știu, veți zice că teatrul trebuie să fie viu și să transmită frământările comunității. Da, dar trebuie să mă ajute să mă înțeleg, să meditez asupra condiției umane, să construiască, nu să dărâme și mai ales să nu facă campanie electorală. Teatrul nu este un jurnal de știri televizat cu ifose de artă pură.

De obicei, teatrele naționale sunt acele scene pe care se joacă teatru clasic, mare, poate chiar teatru de muzeu. Vai, ce încuiat!, o să spuneți! Așa o fi!

Dar toate experimentele, spectacolele tematice, ideologice, toate încercările artistice sau strigătele personale se joacă în lumea civilizată în instituții care își asumă acest rol. De obicei, sunt instituții private, care își permit să își cheltuiască proprii bani în folosul unor idei sau mișcări pe care le reprezintă asumat. Nu veți vedea niciodată spectacole ideologizate, nișate la Comedia Franceză.

Le veți găsi în teatre de bulevard sau teatre mici care se autofinanțează. Și asta pentru că nu este un public, ci sunt mai multe publicuri care știu ce vor să vadă și unde pot să vadă. Nimeni nu păcălește pe nimeni. Dar dacă la TNB, teatrul național din București, vezi spectacole pe care de obicei le produc companiile independente, se numește că spectatorul este păcălit. La Național trebuie să vezi dramaturgia națională și universală consacrată: Shakespeare, Molière, Caragiale, Ibsen, Goldoni, Cehov etc., în variantele lor clasice, nu reinterpretate. Iar eu, ca spectator, trebuie să știu la ce să mă aștept să văd. Dacă vrei estradă, te duci la Tănase; dacă vrei teatru elitist și pur, ar trebui să te duci la Național; dacă vrei teatru de bulevard, mergi la Nottara și tot așa.

Ei bine, în România facem de toate pentru toți și oriunde. Ajungi să vezi spectacole memorabile la ACT (primul teatru particular din capitală) care fac parte dintr-un discurs cultural național coerent și să te îngrozești când ajungi la TNB. Și ce?, veți spune. Sigur, doar că ACT trăiește din banii lui, iar TNB din ai noștri.

Există un spirit de frondă inadecvat în ultima vreme în spațiul cultural autohton, un exhibiționism intelectual mai degrabă expresie a mediocrității decât a unei creativități reale sau a unei frământări interioare autentice. De la dispariția lui Ion Caramitru, Naționalul bucureștean este într-o tristă căutare de sine. Să fim cool, să fim moderni, să nu fim politicoși, doar asta contează pentru cei care construiesc repertoriile TNB.

Orice șochează, orice jignește, orice ne ajută să părem revoluționari este acceptat. Respingem superior orice amintește de un trecut cultural național și european bazat pe fundamente. Un soi de „voi scandal cu orice preț”, vorba lui Caragiale.

Acest nihilism cultural este periculos și ne transformă subtil din națiune în trib. Fără discernământ, aș spune, fără îndoieli, fără mustrări de conștiință, ne trezim pe bani publici cu tot felul de probleme personale scoase la lumină și declarate universal valabile. Cât de mult putem să împingem libertatea în artă? Până la cer, zic unii. De acord. Dar are creatorul de teatru vreo responsabilitate pentru publicul lui? Mai ales dacă este o instituție finanțată de guvern? Bunul simț spune că da.

La TNB se joacă multe spectacole, unele bune, altele proaste și din ce în ce mai des, spectacole inadecvate. Mă voi opri superficial asupra ultimelor două premiere – „Proorocul Ilie” și „Secundar”, pentru că sunt superproducții, au bugete serioase și toată lumea bună din presa culturală le face prezentări grandioase. Și uite așa curg interviurile prețioase despre nimic, însoțite de căderi pe gânduri ridicole.

„Proorocul Ilie” este un spectacol după un text polonez. Traducerea corectă ar fi fost „Profetul Ilie” și nu „Proorocul”. Un personaj real din Polonia catolică a anilor ’30. O poveste clară, într-un spațiu geografic bine delimitat și într-un timp istoric anume. Ba mai mult, este o poveste adevărată

. De ce trebuie să preluăm un text polonez și să îl folosim ca platformă politică în România? De ce trebuie să luăm în derâdere credința unor oameni cumsecade, care își plătesc biletele la teatru? De ce batjocorim credința altora? De ce atacăm, printr-un text polonez, catolic, ortodoxia din România? De ce creăm falii în societate folosind ura și transformând opțiunile politice ale fiecăruia în arme letale? Cui îi folosește acest lucru? Oricui, dar nu societății românești.

Cel de-al doilea spectacol despre care vreau să vorbesc este „Secundar”, în regia Alexandrei Badea. Alexandra Badea este un regizor de referință al generației ei. Spectacolul scris și montat de ea pe aceeași scenă a Naționalului, „Exil”, este unul memorabil, emoționant, sfredelitor. „Secundar”, însă, este o platformă ideologică și atât.

Din perspectivă spectaculară, „Secundar” are o structură complicată, ostentativă, sincretică. Lumini, ecrane, camere, teatru în teatru, film în teatru, toate la un loc – un veritabil supermarket de simboluri și mesaje de toate pentru toți. Spectatorii sunt năuciți de stroboscoape, prim-planuri cât scena mare, sunete surprinzătoare. În esență, mult zgomot pentru nimic.

O splendidă formă fără fond care vorbește cu ură despre relațiile dintre femei și bărbați, despre rolul femeii în societate, despre avort. Feminismul dus la extrem, încrâncenarea femeii de a deveni bărbat și de a-l castra pe acesta din urmă, o luptă pentru putere fără noimă. Cam așa arată universul din „Secundar”. O lume schizofrenică, în căutarea identității. O lume în care se țin discursuri extreme despre o societate progresistă, individualistă, în care biologia este renegată.

Finalul este însă de neînțeles. După trei ore de delir woke, spectacolul se încheie cu un monolog – platformă program agresiv și, zic eu, inutil, despre femeia care este stăpână pe corpul ei. Sunt un spectator profesionist. Merg la teatru, văd orice și nu plec la pauză.

Acum însă am trăit o experiență foarte ciudată. Acest final m-a făcut să mă adâncesc în scaun și să nu înțeleg de ce mă aflu acolo. De ce a simțit Alexandra Badea să mă plesnească peste față cu tot felul de teorii care mai de care mai bizare? Actorii mă certau, luminile îmi flicăreau în ochi ca la interogatoriu, personajele îmbrăcate în costume de epocă unele, contemporane altele, bărbați transformați în femei și femei metamorfozate în balauri care propovăduiau ura și dezintegrarea ființei umane.

Am plecat acasă cu o stare înfiorătoare de încrâncenare și de confuzie. Cui îi folosește acest discurs al intoleranței? De ce trebuie să devin nevrotic pentru că am decis să merg la teatru? Ce vor oamenii ăștia de la mine? Știu. Sunt înapoiat, nedemocrat, suveranist și cam tâmpit, dar pentru mine libertatea, dragostea, credința sunt valori care îmi dau sens, îmi deschid ferestre, nu mă aruncă în adâncul iadului. Vă rog, nu mă agresați, că și eu plătesc taxe statului român.

Să ajung în 2025, la 35 de ani de la căderea regimului comunist, să mă tem să îmi asum o părere despre un spectacol de teatru, fiindcă mă tem să nu mă trezesc cu mascații la ușă sau să devin ținta linșajului public pe paginile de socializare, mă pune pe gânduri. Și ar trebui să vă pună și pe dvs. Trăim din ce în ce mai acut în universul lui Orwell, ne temem de umbra noastră, ne sugrumăm spontaneitatea și ne siluim gramatica.

Gândiți-vă cât de ușor vă este astăzi să vă asumați un punct de vedere care nu este pe “linie”. Faceți acest exercițiu de sinceritate. Și dacă vă dați seama că sunteți duplicitari, că vă jenați de propriile alegeri, să știți că ne-am întors în totalitarism. De 30 de ani scriu dramaturgie, cronici teatrale, merg la teatru, particip la dezbateri. Astăzi mă tem să mă prezint dvs.

România, dormi liniștită, cineva te omoară încet, în timp ce tu visezi cai verzi pe pereți!