Bărbierul din Siberia. Pelicula-manifest al lui Nikita Mikhalkov care a intrigat Occidentul. Purtând în sine toate caracteristicile unui film clasic rusesc (parodie, tragi-comedie, suferință, resemnare, har) Bărbierul lui Mihalkov a sintetizat artistic toate atributele clișeistice hărăzite de Occident Rusiei, tot ceea ce Vestul vroia să i se pună pe masă atunci când se pregătea să consume o cină cu slavi.
E vorba in substrat despre Rusia țaristă sau, dimpotrivă, despre Rusia republicană? Nu importă în economia filmului: perioada aleasă de regizor este una a Rusiei imperiale. Sistemul de conducere al Moscovei a fost mereu pentru elita locală doar un decor al metamorfozării Imperiului, independent de fațetele politice vizibile, firesc trecătoare.
Incompatibilitatea absolută între Occidentul rațional și Orientul creștin este ideea centrală a peliculei. O poveste de dragoste ratată între un viitor ofițer țarist, tânăr cadet și o femeie ușoară din Apus este pretextul pentru a îngroșa trăsăturile negative pe care le-a creionat în ultimele veacuri spațiul luminist al vestului, lumii răsăritene: autoritarism absurd împletit cu icre negre mâncate cu polonicul, căpoșenie, serbări câmpenești din care nu lipsesc satele lui Potemkin, gesturi făloase, ridicol.
O lume falsă, machiată strident pe care regizorul o suprapune dramei tânărului cadet Andrei Tolstoi. Aceasta din urmă nu poate fi cuprinsă în schemele rațional-binevoitoare ale iubitei sale ușuratice: este drama datoriei, a iubirii mari, drama resemnării și a ispășirii. Drama calvarului pe care l-a traversat cel neintegrat în istorie dar care, fără să știe, scria istorie. Fondul muzical: capodoperele unui geniu – Amadeus Mozart.
Pelicula pare că se constituie din cadre separate și este rezultatul unui joc al regizorului. Mihalkov ne face cu ochiul din spatele zidurilor Palatului de iarnă, de sub blocul de gheață din târg sau dintre clapele pianului.
***
Războiul din Ucraina pare a fi ultima peliculă regizată de bătrânul Mihalkov, sau, poate, cea din urmă filă a Rusiei imperiale față cu Occidentul.
O Rusie schimonosită, greu de identificat cu vechea putere țaristă. Învinsă cândva in Razboiul Crimeei (1853-1856) de întreaga lume NOUĂ, solidară, Rusia veche și-a lins atunci rănile și și-a tras răsuflarea înainte de bătălia decisivă de la începutul secolului urmator.
Participăm azi la o regie evidentă. Spectatori și actori fraternizează adesea spre a se despărți ca într-un dans, un pas de deux stilizat. Îngroșarea celui Bun și a celui Rău, ca la Hollywood, ne face dintru început cu ochiul.
Actorul mediocru care, fără rolul de președinte – jucător, nu ar fi rămas imortalizat nici măcar pe ultima pagină a unei broșuri de gen e, în sfârșit, personaj principal.
Importarea în Ucraina a naționalismului excomunicat demult din lumea civilizata, proces pus la punct cu voie de la stăpânire, reprezintă cadrul piesei: totul pictat în culoarea satelor lui Potemkin de care și curcile ar râde dacă bietelor păsări de ogradă nu le-ar fi luat locul cetățenii europeni. Vivat Patria, striga și strigă încă, surd, cu voce beată la colț de uliță, fiecare comunist ratat și vaccinat de prin vecini.
Grija fața de sănătatea aproapelui din vremea dictaturii sanitare s-a transformat în compasiunea generală față de refugiații ucrainieni în numele căreia primim dreptul de a ne înflăcăra patriotic. Proletari din toate țările uniți-vă!, zice un slogan reactivat. Aceiași ciocli ai gripei cu numărul 19 care ucideau cu sânge rece în spitale și aiurea fac galerie pentru bieții civili și pentru vecina de la nord, sfârtecată de tancuri.
Je suis Charlie!
În loc de măști medicale trimit încurajări, balonașe sau kiss-uri celor buni și gălgăieli scremute cu iz de rictus – mască ghipsată – celui blestemat. Îngenunchierea rituală de la competițiile sportive s-a transformat în mărturisirea apartenenței la cauza ucraineană și cel care nu face gestul devine automat nevaccinat – un pericol real pentru lumea aseptică și solidară. Pe rând, organizațiile civile cosmopolite, gradații de pretutindeni, curcile de bun simț fac front comun și, braț la braț ies în Piața Mare.
O altă piesă, aceiași actori! Unora, însă, machiajul din actul precedent li s-a scurs printre gene lăsându-ne să le admirăm idealismul viclean în toată splendoarea lui!
Mâine ne vom trezi, poate, și vom aplauda în stal ca ia teatru. Aparent e o luptă între Buni și Răi. Doar că, din cauza măștilor nu mai vedem bine personajele. Ca într-un coșmar, se amestecă între ei, hora se învârte tot mai rapid, mai rapid…regizorul râde. Hohotește.
Noi pierdem din nou iar satele lui Potemkin și-au ridicat acoperișurile până la cer. Prin străveziul lor aflăm, deodată, conturul a două turnuri gemene pe care le știm de undeva.
