Zâmbetul de joi – Să ne liniștim și să avem încredere!

Un gând scurt către cititor și către domnul Călin Georgescu, deși acest articol nu îi va ajunge sub ochi: să ne liniștim, cu un zâmbet amar, dar și cu încrederea deplină în dragostea și pronia lui Dumnezeu.

Să ne liniștim, cu bucuria că deja acest om a realizat atâtea, cu o simplă candidatură: a speriat și a răsturnat mușuroiul de interese și lașitate, făcând mai transparente ilegalitățile lor. Atâta și e deja enorm.

În toată această stare de tensiune și frică, indusă populației, am avut sentimentul acut de dezamăgire față de cei care acuză fără să asculte sau fără să cerceteze mai profund. Nu vor să vadă un tablou extins, să își facă o părere informată, ci le este suficient mănunchiul de informații date de media. Ni se pune în față un portret definitiv construit din câteva declarații (și acelea mai mult de ordin personal, decât politic), la care refuzăm să adăugăm altceva sau să strecurăm vreo îndoială. Dar dacă lucrurile stau și altfel decât ne prezintă media, majoritar? Dar dacă simplul fapt că aceste canale nu permit dreptul la replică este o dovadă în sine? Cât de normal este să lovești într-un om la foc continuu fără să îi dai posibilitatea de a se apăra?

Dar mi-am dat seama că greșesc. Mulți dintre cei care nu vor să îl asculte pe Călin Georgescu nu sunt nici rău intenționați, nici obtuzi. Pur și simplu, au o așteptare de normalitate pe care încă viața și statul român nu au apucat să le contrazică. Sunt fie încă foarte tineri, fie încă nu s-au lovit de structurile statului, ca să își fi dat până acum seama că instituțiile sale sunt profund corupte. Un stat confiscat de interese, în apărarea cărora aproape nimic nu pare excesiv sau ilegal. Așadar, acești buni oameni nu pot concepe că statul român nu funcționează nici legal, nici moral, nici rezonabil. Nu pot concepe că cineva ar putea regiza un spectacol de lumini și sunet, cu puneri în cadru de teroriști, mercenari, legionari, trădători și proruși, totul pentru a discredita un om nevinovat și a-l împiedica să mai candideze. (Calomniați, calomniați, tot va rămâne ceva.)

Cititorului care m-a însoțit până aici, aș vrea să îi dau câteva exemple (din propria experiență) de situații când statul român a funcționat ca unul mafiot. În anul 2005, părinții mei au cumpărat un teren nu departe de orașul natal. L-au stăpânit fără incidente până în 2007, când vecinii au mutat gardul, intrând pe terenul nostru cu circa 200 de mp.

De aici a început un șir lung de procese, îngreunate și de faptul că noi aveam o suprafață trecută în actul de vânzare-cumpărare, și alta mai mică în cadastru (cu 200 de mp mai puțin). Una din dovezile aduse de familia mea a fost aceea că noi am plătit la primărie impozit pentru suprafața din actul de vânzare-cumpărare, pe care o dețineam de altfel de facto. Au fost prezentate chitanțele de impozit și s-au cerut copii de pe registrul agricol de la primărie.

Atunci primăria a furnizat justiției (și nouă) copii după un registru modificat cu ștersături (pastă corectoare și apoi pix), ceea ce este ilegal. Orice greșeală trebuie corectată cu o linie vizibilă și apoi semnată și stampilată. Ca atare, prin justiție i s-a solicitat primăriei să ne trimită o copie după un registru agricol mai vechi, pentru a se vedea care era situația și suprafață reală a terenului cu pricina. Și de aici începe partea incredibilă. Am primit acasă un plic mare trimis de primărie, în care pe o hârtie oficială, cu număr de înregistrare, semnătură, ștampilă, primăria scria că ne trimite atașat prezentei copia din registrul agricol. Numai că…nu exista niciun atașament, nimic altceva în plic!

Bun. De la această înțelegere între primar și vecin, am ajuns așadar a avea două procese, în loc de unul: primul pentru tulburare de posesie, al doilea pentru fals în documente, contra primăriei. Ca să scurtez povestea, trebuie spus că primăria s-a speriat cumva de perseverența alor mei (tata, absolvent de Drept, fost ofițer de cercetări penale) încât a început un șir de ilegalități pentru a o acoperi pe cea inițială. În înțelegere cu poliția locală (ale cărei birouri se află în aceeași clădire cu primăria), dosarul nostru a ajuns la instanța de judecată cu file lipsă. Practic dovezi extrase din dosar. Când am constatat asta, am scris împotriva procurorului și a poliției care a instrumentat cazul. Așadar, o a treia acțiune, căreia i-a urmat o inspecție judiciară menită să cerceteze acest aspect. Am primit acasă rezultatul, anume că hârtiile au fost involuntar rătăcite prin trecerea lor de la un organ de cercetare penală la altul. (Greu de crezut când procedura prevede să fie numerotate și legate cu sfoară, fapt bine cunoscut de tata care a lucrat în domeniu.)

În vremea asta timpul trecea, iar ilegalitățile se acumulau, unele de o creativitate incredibilă. Incredibilă. De pildă, deoarece urmau măsurătorile experților, vecinii trebuiau să scape de surplusul lor de pământ, față de actele lor, surplus rezultat în urma mutării gardului. Pentru acest motiv, s-au înțeles cu vecinii de pe latura cealaltă (rudă cu ei) ca temporar să mute gardul în favoarea acelora. Cu alte cuvinte, s-au retras de acolo cu o porțiune similară cu cea prin care înaintaseră la noi. În paralel cu acestea, au început diverse șicane de amenințare și intimidare la adresa noastră.

Deversare de ape menajere, dar pe timp de ploaie, pentru a pretexta că inundația a fost accidentală. Injurii. Și, apogeul, exact în ziua unei înfățișări la tribunal: odată întorși la teren, am găsit toate găinile din curte (vreo 20) cu capetele smulse. Paguba a fost mult mai puțin importantă decât impresia de groază și intimidare provocată. A rezultat o nouă plângere penală, deci un nou dosar. Polițistul chemat prin 112 era altul decât cel care instrumenta dosarul nostru și s-a arătat și dânsul îngrozit, afirmând că este sigur o mână criminală. Numai că, surpriză. Veterinarul care a trebuit să se exprime nu a fost de aceeași părere. Raportul său a consemnat că găinile au fost probabil omorâte de un animal de talie mare, posibil un câine.

Toate aceste ilegalități (și altele) au fost făcute acum nu doar de vecini, ci și de sistem (primărie, poliție, procuratură) care dorea să își acopere urmele neregulilor inițiale. Nu mai era deci un simplu litigiu între vecini, ci se extinsese la ceva mai mult.

O altă culme de nedreptate a fost atinsă când am constatat în justiție o nouă sustragere a unui document. Iarăși a urmat o plângere prin care denunțam lipsa aceluia. Am fost chemată la poliție și ofițerul cu pricina mi-a spus că nu depusesem niciodată hârtia respectivă. Mi-a arătat dosarul xeroxat care avea toate filele, numerotate fără pagini lipsă.

Priveam stupefiată și nu înțelegeam ce se întâmplă. Polițistul mi-a spus să semnez în procesul verbal faptul că recunosc că dosarul este complet. Mă pregăteam să fac aceasta, când l-am mai răsfoit odată, la rece, făcând abstracție de amabilitatea și vorbăria lui. Aveam de fapt în față un alt dosar! (După cum am amintit, au existat mai multe dosare conexe.) Ofițerul și-a cerut scuze și a spus că s-a încurcat, deoarece nu a căutat după numărul de dosar, ci după numele reclamanților.

Vi se pare incredibil? Și totuși nu este. Sistemul nostru de justiție, dacă într-un proces sunt cumva implicate instituții politizate (primării, prefecturi, partide etc), devine unul lipsit de orice scrupul. 17 ani mai târziu (adică în anul curent), am recuperat terenul respectiv și am obținut cheltuieli de judecată.

Dar, repet, după 17 ani de tracasare și hărțuire incredibile, perioadă în care au decedat și primarul, și vecinul bătrân care a avut inițiativa mutării gardului. Cu alte cuvinte, o zbatere inutilă care în fața morții devine chiar ridicolă, atunci când ești la judecata finală.

Dumnezeu să îi ierte și să ne ierte, deoarece toți suntem nedrepți, în fond. Avocatul nostru, înțelepțit într-o lungă activitate profesională, povestea că nu întotdeauna se face dreptate oamenilor, dar că probabil în felul acesta cei nedreptățiți plătesc pentru alte greșeli și culpe. Dar asta e deja o altă lungă și filosofică discuție.

Astfel de istorii adevărate există pretutindeni în România. Iar oamenii singuri, bătrâni și bolnavi, pentru care nu are cine să lupte, au ajuns nu de puține ori la cheremul unor rechini locali. Terenuri fără moștenitori sau cu moștenitori plecați departe au ajuns în proprietatea unor găști politice ale autorităților. Inclusiv în București am întâlnit un astfel de caz, al unei bătrâne cerșetoare oarbe, care povestea cum a fost evacuată de primărie din casa în care trăiseră părinții ei. Este doar un cuvânt al ei, dar pe care eu nu l-aș lua automat ca fabulație, știind câte se pot întâmpla în țara asta. Nu am nicio îndoială că și în cazul lui Călin Georgescu sunt capabili de încă și mai rafinate orchestrări și falsuri decât cele încercate față de familia mea, de oameni simpli, neimplicați în politică. Vedem asta deja.

Având toate aceste exemple în minte, dar și altele pe care spațiul nu îmi permite să le detaliez, am ajuns la concluzia că trebuie să ne liniștim și să ne resemnăm. Aproape nicio epocă istorică nu a fost una caracterizată de dreptate sau pace omenească. Din Antichitate până azi, istoria lumii echivalează cu un șir lung de nedreptăți. Câte un om drept, care vrea să lupte împotriva acestora, ajunge să fie sacrificat, de cele mai multe ori. Recunoștință?

Prea puțin. Victorie? Prea rar. Lumea este în stăpânirea celui rău și el dispune de ea. Dar nu și de sufletele noastre. Să îi mulțumim lui Călin Georgescu, să ne rugăm pentru el și să sperăm că se va reîntoarce cu liniște la familie și la proiectele sale. Mai mult-nu merită.

Nu merită să își pună în pericol liniștea și sănătatea, poate chiar și libertatea, pentru niște oameni care nici eu nu vor să fie nici liberi, nici drepți. Căci, deși Călin Georgescu este în continuare masiv susținut de oameni, tot de oameni (alții) este și linșat. Unii care știu bine ce fac, alții care sunt bine intenționați, dar manipulați (inclusiv prin această frumoasă, dar navă încredere în autorități și legalitatea lor).

Așa că mi-aș dori ca dl Călin Georgescu să înțeleagă cât mai repede că nu are rost să te neliniștești prea tare sau să lupți exagerat pentru binele și libertatea oamenilor care te contestă. Și poate ar mai trebui să înțeleagă ceva, alături de noi toți: că nu de la oameni trebuie să așteptăm binele, ci de la Dumnezeu. Cel care își desăvârșește puterea în slăbiciunea noastră.

Am trecut prin epoci de invazii migratoare, de cuceriri nedrepte, de revoluții și răscoale, de monstruoase coaliții, de războaie mondiale, de totalitarism. Când ne-a fost bine? Cred că sunt perioade de numărat pe degete. În vremea asta, oamenii au continuat să trăiască, să lucreze, să fie aproape unii de alții, să se certe, să ierte și să iubească.

În definitiv, vom da socoteală pentru acțiunile noastre și pentru deciziile luate de noi, nu pentru ale altora. Desigur, asta nu înseamnă nici să fim lași, nici să tăcem, nici să refuzăm a lua apărarea inocenților. Pe de altă parte, uneori liniștea este cel mai bun medicament.

Recunosc că mesajul meu este pe alocuri contradictoriu (mai ales că în istoria familiei mele, părinții mei au luptat cu nedreptatea), dar mă gândesc zilele astea din ce în ce mai des la acest lucru: unde să găsim liniștea aceea plină de bucurie și emoție, când știm că până și firele capetelor noastre sunt numărate de Cineva care ne iubește?