De multe ori, începutul unei zile ne dă ziua. Există o carte apărută în spațiul anglofon, „The 5 a.m. revolution”, scrisă de un român, Dan Luca, în care se prezintă beneficiile unei treziri foarte matinale, odată ce a intrat alba-n sat, cum spuneau bunicii (adică au venit zorile).
Nu am fost niciodată o persoană chiar așa de matinală cum ne îndeamnă dl Luca (ora 5!), dar ador dimineața, pe care cineva o numea „copilăria unei zile”. Din literatura religioasă, aflăm că este important ce gânduri măcinăm dimineața, pentru că din ele ne putem hrăni toată ziua. Este un apel la rugăciune și liniște, desigur.
Dar mai avem o imagine romantică, laică, a dimineții, construită de-a lungul secolelor XIX și XX. Dimineața tihnită în care desfacem un ziar foșnitor, cu o ceașcă de ceai fierbinte sau de cafea alături, după micul dejun. Mai avem toate acestea azi? Cum mai foșnește un ziar sau o revistă?
Ca să nu pierdem toate acestea, iar copiii noștri să nu vadă astfel de publicații doar la muzeu, ar fi bine să continuăm a le cumpăra. Dar mai există un însemnat motiv: majoritatea articolelor apărute în revistele cu format tipărit sunt scrise de profesioniști, de oameni care asta fac în principal, ca meserie: scriu. De asemenea, aici putem găsi și anchete sau articole ce necesită o cercetare sau documentare mai însemnată, uneori implicând costuri de deplasare.
Aceste costuri sunt suportate din prețul publicației – din banii cititorilor, în definitiv. Cu alte cuvinte, atunci când alegem să plătim pentru informație, putem contribui și la fondurile necesare scrierii unor viitoare articole documentate.
Dar să revenim la frumusețea unei dimineți de noiembrie, ca acum, petrecute în căldura căminului, în aroma acelui ceai pomenit și a foșnetului de pagini.
În trecut (1904-1937) am avut un ziar, care exact așa se numea: „Dimineața”.
Un alt ziar interesant din perioada interbelică a fost „Universul”, întemeiat de italianul Luigi Cazzavillan, cu rubrici de tip caleidoscop, alternând actualitatea politică și socială cu articole diverse.
În revista „Convorbiri literare” din luna octombrie a.c., Mircea Popa semnează un articol dedicat acestui cotidian. Cităm: Universul „a apărut la 20 august 1884 cu deviza Dreptate pentru toți, toți pentru dreptate, cu un preț accesibil și cu o mare varietate de rubrici. Între acestea se numărau: Știri din țară, Noutăți telegrafice, Din capitală, Gazeta tribunalelor, Bursa din București, Faptul zilei, Umor, D-ale comunei, De toate și de pretutindeni etc., la care se adăuga nelipsitul roman foileton.”
După moartea lui Cazzavillan, văduva acestuia vinde până la urmă afacerea avocatului și jurnalistului Stelian Popescu.
Cred că merită să preluăm din „Convorbiri literare” portretul acestui jurnalist extraordinar de harnic, tenace, dar și mare filantrop.
Cităm: „Pe lângă această monumentală operă ziaristică, Stelian Popescu a construit între anii 1926-1930 palatul ziarului Universul din București, având la subsol mașini tipografice de mare valoare, și o redacție de profesioniști. Tot el a construit biserica, școala și primăria din localitatea Lacul Turcului din Prahova, localitatea lui de naștere, și a dotat Balcicul cu una din frumoasele sale vile de vacanță. A construit de asemenea căminul studenților de pe Calea Plevnei, pe care l-a donat Universității din București. Mai știm că a investit și în exploatarea petrolului din Prahova și a căutat să dezvolte acolo o industrie românească, diferită de a unor trusturi străine spoliatoare. (…) A continuat să sprijine toate inițiativele sociale demne de atenție, să ajute toate păturile nevoiașe ale țării, făcând numeroase donații, fonduri pentru burse, ducând o politică vizibil antinazistă.”
Nu este singurul articol din „Convorbiri” care ar merita citat pe spații largi.
Foarte interesant este și articolul lui Mircea Platon, „Reforma sistemului de educație din Afganistan. Contribuția experților români”. Sau un documentat articol al lui Mircea A. Diaconu („Bucovina, certificat de naștere”) din care aflăm cu stupoare că, atunci când Bucovina a fost cedată de turci austriecilor, aceștia din urmă i-au cumpărat cu mari daruri pe oficialii turci, români, ruși.
Să cităm descrierea făcută de Mihail Kogălniceanu (și consemnată în articol) a unui pumnal dăruit lui Reis Effendi (acesta mai primise și scumpe porțelanuri și oglinzi): „pumnarul este de aur, teaca este acoperită cu aur. Atât pumnarul cât și teaca sunt acoperite cu floricele de deosebite culori, mai ales turcești, între care prevalează cea verde.” Mircea A. Diaconu menționează: „Anterior, feldmareșalul rus Romanțov, în care Ghica avea toată încrederea, primise 5000 de galbeni și o tabacheră de aur împodobită cu briliante. Cumpărați aveau să fie și Constantin Moruzi (…) sau domnitorul muntean, Alexandru Ipsilanti. La drept vorbind, sume de bani erau pregătite și pentru Grigore Ghica Vodă, și pentru socrul său și nu-i imposibil ca acesta din urmă să-i fi și primit. Kogălniceanu conchidea: Aurul, briliantele, cuțitele cu petre scumpe, oglinzile de Veneția, vasele de porcelan, aceste fură mai puternice decât dreptatea Moldovei și chiar interesul Turciei.”
Dar ce să mai citim la cafea, dimineața, și nu numai? Revista „National Geographic România” a falimentat în anul 2022 și nu mai apare în ediție printată, dar nici online. Condusă 12 ani de geograful și speologul Cristian Lascu, această revistă ascundea între paginile ei mici comori, beneficiind și de o calitate a hârtiei și imaginilor extraordinară.
În plus, dl Lascu are o forță și savoare a cuvântului, încât își cucerea cititorii. Țin minte că am citit un articol al său despre banala mămăligă, întins pe două-trei pagini (ce să scrii atâta despre acest aliment?-o întrebare naivă), dar pe care nu îl puteai lăsa din mână.
Rezultatul a fost că simțeai cumva că dacă pui de mămăligă aparții unui grup aparte, al oamenilor care nu se grăbesc (o mămăligă pripită e o excepție și uneori o jignire), pentru care mâncarea e comuniune, sens, tradiție, prilej de cunoaștere. Când am închis revista, m-am dus deci la bucătărie să fac mămăliga cu pricina.
Din fericire, mai avem reviste pe piață care încă se luptă să nu falimenteze. Altele sunt destul de prospere și citite. Magazin istoric. Contemporanul. România literară. Viața românească. Etc.
Am lăsat la urmă cazul aparte al revistei Formula As, cu apariție săptămânală (celelalte menționate sunt lunare). Formula As rămâne un fenomen de presă. Nu am scris niciodată la ei (ca nici la celelalte), așa că nu am vreun interes în promovarea sa, altul decât admirația sinceră.
Cu un format de caleidoscop (ca și Universul de odinioară) această revistă are în continuare un mare succes de public pe care i-l dorim să și-l mențină sau chiar sporească. Rubricile sunt diverse, de la cele de medicină, nutriție, stil de viață, interviuri cu vedete sau oameni de cultură, până la altele, care implică ancheta de teren și documentarea.
În această primăvară, am citit o splendidă suită de articole numite „Poveștile Bărăganului”, cu interviuri luate localnicilor, prezentarea muzeelor din câmpie (un extraordinar muzeu de istorie la Slobozia), povești ale ciobanilor, crucile de piatră din Bărăgan etc.
Totul cu emoție și talent, dar și cu real efort jurnalistic în spate (deplasare la fața locului, dialog, cercetare). O altă serie de reportaje cutremurătoare ne-a oferit această revistă din locurile unde au fost odată vlahi: Macedonia, Grecia, Bulgaria etc.
Ultimul număr, de exemplu, prezintă o incursiune în Turcia, pe muntele Uludag și în orașul Bursa. Aflăm de aici, de pildă, că în Turcia muzeele sunt cu intrare liberă. Mai aflăm și de căldura, de ospitalitatea turcilor, dar și dragostea descendenților din ciobani pentru…oi.
Unii dintre aceștia, deși milionari azi, proprietari de luxoase hoteluri, dețin în grădina vilei lor un număr simbolic de oițe (șase de ex, spune afaceristul intervievat), ca semn de respect pentru înaintași. Pe scurt, așa de frumos a descris autorul Ciprian Rus aceste locuri, încât am avut un impuls de a trece la fapte, similar cu cel de la articolul cu mămăliga, dar un impuls mult mai costisitor. Atât de costisitor, încât el a rămas la stadiul de vis: m-am dus pe pagina de net a unei agenții de turism, ca să mă interesez de un circuit la Bursa și alte orașe turcești.
Închei cu o referire, mai lungă, la articolul lui Cristian Curte, numit „Copilărie de sfânt – părintele Arsenie Boca”.
Pe acele locuri ale copilăriei părintelui este azi pustiu. Satul (cătunul) acela din munții Zarandului s-a pustiit, ca atâtea alte sate românești. Doar un schit în care viețuiesc două maici rămâne acolo ca semn al umanului, dar și al rugăciunii ce unește pământ și cer. Aici urcă mulți credincioși.
Ne explică maica stareță Benedicta (citez din articol): „Vin, cu tot felul de dureri… A venit acum un an un tânăr de 19 ani, din Urziceni, până aici, în cârje. Avea o tumoră la genunchi, dar a urcat în cârje de jos! Nu cu mașina, ci pe jos, atâta credință a avut, deși nu se spovedise niciodată. Pe noi ne-a mișcat foarte tare hotărârea lui. Medicii i-au spus că trebuie să îi taie piciorul, dar el nu putea accepta asta. Și i-au mai spus că are deja metastaze la plămâni. Era tare deznădăjduit, nu mai vedea niciun rost să trăiască. A rămas peste noapte aici. Noi i-am recomandat să meargă să se spovedească, împreună cu toată familia, ceea ce au și făcut, apoi a plecat la spital. La analize, au constat că metastazele dispăruseră.
-Ați mai pleca de aici, maică stareță?
-Nu. Atât de tare ne-am îndrăgostit de locul acesta, și eu, și maica Irina, e atât de frumos aici, în orice anotimp… Acum, toamna, încep să se înroșească cireșii, iar după ei ia foc toată pădurea, e un incendiu de culori. Iarna, cu cât e mai multă zăpadă, cu atât este mai frumos. Aici la noi încă sunt zăpezi. Am fost izolate și două luni. La noi vin și mistreți și lupi, le mai găsim urmele, dar încă nu ne-am uitat ochi în ochi cu niciun animal. Mai nou se pare că a apărut și un urs, dar nu are treabă cu noi. (…) Ne-am complicat prea mult viața, cu lucruri care nu ne sunt de folos. Și când te întorci la simplitate, te eliberezi de ele. Simplitatea îți aduce liniște, pace.”
