Aerul venit de peste Ocean, care unora li se pare a fi o duhoare insuportabilă (sau măcar așa o descriu, deși poate că unii, în forul lor interior, recunosc adevărul), este în fapt o probă de prospețime și de bun-simț. Common sense, cum zic americanii. Brusc, parcă totul respiră normalitate în SUA. Și la nivel lingvistic, pare că avem șansa să scăpăm de mantre și limbă de lemn.
Dacă ascultam înainte un politician democrat (administrația Obama sau Biden) aveam impresia că ne aflam în fața unui îmblânzitor de șerpi care încearcă să ne ia prin învăluire și să ne hipnotizeze, cu strat după strat de vorbe care nu spun nimic.
Retorismul plin de patos al lui Obama, în valuri de persuasiune și îndemnuri, era unul din care nu ajungeai să reții nimic. Aproape nicio idee concretă. Să fie bine ca să nu fie rău.
La fel, când îi asculți pe actualii politicieni francezi progresiști (Macron, Attal etc) crescuți în umbra unei Ecole Normale sau Sciences Po, trebuie să te aștepți că te vor bombarda cu cele mai frumoase și nobile cuvinte, că îți vor spune toate idealurile umanității, întocmai ca la concursurile de miss („doresc pacea lumii și prosperitate”), dar mai nimic concret despre mijloace și drumul de parcurs. În schimb, oponenții lor politici (de ex, republicanii) au îmbucurătorul obicei de a vorbi direct, pe alocuri mai plastic, refuzând șabloanele corecte politic și limbajul birocratic de lemn.
Îmbucurător obicei, dar și riscant, pentru că nu puțină lume, mai cu seamă în Europa (inclusiv la noi), rămâne la acest nivel, șocată de exprimarea prea directă, frustă.
Obișnuiți prea multă vreme cu un cu totul alt stil, versat în cursuri politice atent construite mai mult la sondaje decât la adevăr, un discurs prea direct ni se pare grobian, mârlănesc. Desigur că Donald Trump șochează când vine cu luările sale de cuvânt directe spunând, despre Zelenski, într-un interviu la radio Fox News “I’ve been watching for years, and I’ve been watching him negotiate with no cards. He has no cards, and you get sick of it. You just get sick of it. And I’ve had it.”
Nu e nimic onctuos sau diplomatic aici, în acest „m-am săturat”. You just get sick of it. And I’ve had it. Predecesorul său Obama, care a luat premiul Nobel pentru pace (mai bine lua pentru literatură, pentru că la asta s-a priceput cel mai bine, la vorbe), nu ar fi putut fi auzit nici într-o mie de ani rostind această vorbă plină de năduf, ca un bătrânel american, exasperat de rătăcirile unui fiu golan: I’ve had it.
În alt interviu, Trump spune că vrea să oprească războiul din Ucraina pentru că „I hate the killings”. Direct și percutant: „urăsc uciderile”. Când a spus asta dna Ursula von der Leyen, de exemplu?
Când a vorbit dânsa, ori dl Macron, despre mila pentru miile de soldați ucrainieni morți pe front, spunând că urăsc uciderile din acest război? Stupefiant este că dna von der Leyen este mamă de șapte copii (dintre care doi băieți), dar nu pare prea sensibilă la plânsul mamelor ucrainience care și-au pierdut copiii.
Pe 24 februarie, aflată la Kiev pentru marcarea a 3 ani de la invazia rusă, șefa Comisiei Europene reitera sprijinul său pentru Ucraina, prin arme și bani. Bun, vom dona din nou bani și arme. Dar cine să manevreze acele arme?
Toți cei care vorbesc în termeni de idealuri și virtuți alese, care ne amintesc de demnitate și de suveranitatea Ucrainei, de necesitatea continuării luptei, par a uita un lucru. La capătul unei arme, există un om. Iar infanteria este încă de neînlocuit astăzi, deoarece armele au devenit atât de puternice încât pe multe din ele nu avem încotro decât să le ținem în debara, din pricina potențialului lor așa de distrugător.
Și iată-ne luptând mai mult tradițional, ca în secolul trecut, mărșăluind în tranșee cu mitraliera pe umăr. Metru cu metru, soldații câștigă sau pierd teren mai mult la pas, decât din lupta cu dronele. Se folosesc și acelea, desigur, dar ceea ce face diferența nu mai este înzestrarea militară (foarte asemănătoare ca dotări de la o tabără la alta), cât resursa umană, motivația ei, tăria sa psihologică. Și, desigur, numărul său.
Este un fapt bine cunoscut că aici Ucraina întâmpină mari probleme, nemaiavând capacitate de recrutare. Tocmai de aceea la conferința de la Paris (post Riad) s-a pus problema trimiterii urgente de trupe în Ucraina. După care, desigur, binișor toată lumea a retractat.
Dl Macron a afirmat că nu se pune problema ca Franța să trimită trupe armate. Recent (25 februarie), dl Crin Antonescu a declarat că dacă va fi ales președinte nu va trimite soldați români pe frontul ucrainian. Și deci, ce ne-a rămas? Ucraina e în deficit acut de personal și nu mai are de unde recruta. Ca să sporească efectivele, se pune problema să coboare limita de vârstă a înrolării, spre tinerii de 18-20 de ani.
În caz că ne scapă din vedere: la 18 ani un tânăr este încă la liceu, mai exact în clasa a unsprezecea. Vi s-ar părea normal să punem în discuție trimiterea pe front a unor copii de clasele XI, XII? Și totuși, cât cinism și câtă ipocrizie!
Liderii europeni continuă alunecoasele lor discursuri despre libertate, autodeterminare, suveranism ucrainian, susținere, democrație, dar nici nu vor să trimită trupe în ajutor, nici nu vor pacea, ca să pună capăt agoniei Ucrainei.
Facem galerie de pe margine, precum altădată spectatorii din Colosseum, în vreme ce în arenă alții se umplu de sânge. Noi dăm arme și logistică, iar ei dau vieți. Curat echitabil! Curat democratic!
În vremea asta, mulți dintre români, instigați de ura împotriva rușilor, ca și de propaganda multiplă, nu stau să se uite și la fapte. Care fapte? Ce a ajuns de neocolit, precum elefantul din cameră la care tuturor ne este teamă să ne uităm? E tocmai faptul că Ucraina a pierdut războiul, iar acum fiecare zi trece în dauna ei. Rezultatul luptelor nu îl mai poate întoarce, este limpede că nu îi poate izgoni pe ocupanți fără ajutor concret, de trupe străine.
În schimb, riscă să piardă și mai mult: și vieți, și teritorii. Ca atare, singura soluție, dacă nu suntem în grav divorț cu logica, este cererea negocierilor de pace. Este ceea ce recunosc ucrainienii înșiși. Deputatul ucrainian Oleksii Goncharenko a dat recent un interviu video jurnaliștilor de la The Telegraph, în care afirmă că țara sa este obosită și a rămas fără oameni pe front (Tired. Is runnig out of men). În mod uluitor, el adaugă că vor trebui să cedeze teritoriile ocupate, deși Ucraina nu se va împăca niciodată cu asta și la un moment dat va încerca să le recupereze. Dacă acest deputat vorbește așa deschis și degajat de cedarea de teritorii, înseamnă că situația frontului este încă și mai dezastruoasă decât ce ni s-a arătat nouă până acum aici.
O parte din cei cărora le-am menționat, în discuții private, această contradicție și chiar acest sadism al nostru, al europenilor (ne repugnă pacea lui Trump, dar nici nu facem ceva concret în ajutorul ucrainienilor, din teamă pentru propria viață și pentru declanșarea celui de-al Treilea Război Mondial) m-au învinuit de lașitate.
Mi-au arătat că un popor, atunci când este amenințat, trebuie să continue lupta cu agresorul, eroic, așa cum au făcut-o și strămoșii noștri. Iar aici mi s-au dat exemplele unor figuri legendare ca Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, sau exemplul Războiului de Independență din 1877. Merită amintit în treacăt că, brusc, atunci când convine argumentației, aceste figuri istorice nu mai sunt considerate supradimensionate și mitizate.
Nu mai au acel aer desuet care le făcea parcă bune doar de scos de la naftalină cu prilejul unei festivități dintr-un orășel de provincie. Brusc sunt invocate ca modele de curaj și ca simboluri naționale. Passons. Deci argumentul era cam următorul: ce contează că ucrainienii sunt copleșiți numeric! Trebuie să le oferim în continuare privilegiul de a se sacrifica, de a muri pentru țara lor, așa cum au făcut-o și strămoșii noștri pentru noi, fără lașitate și fără nicio renunțare. Fals.
Strămoșii noștri nu au intrat în lupte total iraționale, fără nicio șansă de câștig. După ce Mihai Viteazul a câștigat lupta de la Călugăreni (exploatând calitățile terenului mlăștinos), el s-a retras din calea otomanilor, care erau mult mai numeroși. Nu a lăsat să îi fie măcelăriți oștenii, ci a dat ordinul de retragere.
Același Mihai Viteazul lupta nu doar cu oastea permanentă și cu țăranii (legați de glie tocmai din această pricină. Deși unii istorici consideră că aportul țăranilor a fost mai redus în oastea lui Mihai), ci și cu mercenari străini, aliați sârbi (haiduci sârbi) sau trupe de secui.
Și Ștefan cel Mare a căutat alianțe, iar la un moment dat le-a încheiat chiar cu turcii. Să nu uităm că Ștefan cel Mare a avut lupte și cu leșii (polonezii), cu tătarii, cu maghiarii și chiar cu frații munteni.
Ștefan cel Mare rămâne în istorie și în evlavia populară (inclusiv în literatura populară) ca cel mai mare voievod al tuturor timpurilor, dar în același timp era un mare strateg și un om rațional. Nici măcar el nu a jucat cartea unei adversități iraționale și continue față de otomani. Când a fost cazul, a făcut concesiile necesare, rămânând în echilibru cu crezul său și cu interesele Moldovei.
În fața expansiunii otomane din ce în ce mai înverșunate, domnitori care inițial s-au ridicat la luptă au trebuit până la urmă să cedeze și să accepte a plăti tribut. Desigur, tocmai datorită vărsării de sânge, țările române nu au devenit totuși pașalâc și s-au bucurat de anumite libertăți și privilegii.
Însă este de netăgăduit faptul că domnitorii noștri, chiar și cei mai viteji dintre ei, au avut momente când au înțeles necesitatea capitulării sau a retragerii, în așteptarea unui prilej mai bun. Anul 1877 a reprezentat chiar acest prilej mai bun. Încă din 1821 și 1848 revoluțiile noastre (a lui Vladimirescu și cea pașoptistă) au avut o coloratură antiotomană, deși nedeclarată oficial.
Vladimirescu a avut diplomația și inteligența de a nu se arăta ostil turcilor și de a prezenta revendicări social-economice, iar nu naționale. Tocmai de aceea el s-a despărțit de mișcarea grecească Eteria, care era în mod pronunțat o mișcare de emancipare de sub turci.
Dar Tudor Vladimirescu simțea că nu a venit încă timpul românilor. El avea să vină, așa cum am spus, în anul 1877 când a izbucnit un război ruso-turc purtat la sud de Dunăre.
Inițial, rușii nu ne-au vrut ca aliați, considerând că îi pot învinge pe otomani fără să se mai încurce cu noi și fără să se oblige la o recunoștință concretă față de noi, la ulteriorul tratat de pace. Țarul a convenit cu domnitorul Carol, inițial, doar asupra traversării teritoriului României de către trupele rusești. Apoi însă, văzând dezastrul de pe redute (Grivița, Plevna, Vidin, Rahova etc), ne-a acceptat ca aliați. Numai în acest fel, într-o alianță militară solidă am putut așadar să ne câștigăm independența visată de câteva secole. Deci, ca să nu divagăm: strămoșii noștri au luptat cu discernământ, cu responsabilitate și cap.
Nu a fost vorba de vreun sacrificiu suicidal de tipul kamikaze, ducându-ne nebunește cu fruntea în zid, și cu zero șanse. Tot așa au acționat și alte națiuni europene, case mai mari cum se zice, precum Franța care în primul moment al invaziei naziste s-a predat, retrăgându-și guvernul în sud, la Vichy.
Franța a îndurat ocupația germană fără să se opună militar, dar apoi avea să lupte eroic în al Doilea Război Mondial și să își ia din plin revanșa asupra Germaniei. Din nou, un exemplu concret în care politicieni loiali și patrioți nu își aruncă poporul într-o luptă nerezonabilă, sângeroasă, fără șanse de victorie. Cam asta se întâmplă însă acum în Ucraina.
Învinsă pe front, din ce în ce mai slăbită, ea începe să semene cu boxerul prins în corzi și delirând în knock out, dar la care o galerie isterică strigă înflăcărat să se ridice și să continue lupta, pentru că altfel nu este suficient de eroic, nici suficient de demn și nici suficient de solidar cu Europa.
Unde suntem noi acum? Ne aflăm în poziția uluitoare în care, de la oficiali, instituții la o mare parte din public, strigăm la Trump și la Musk acuzându-i că sunt niște criminali și niște dictatori. Ce spun ei însă greșit? Unde e lipsa de logică? Unde e cruzimea? Oare nu la liderii europeni, inclusiv la ai noștri? Dacă ei aveau soluții-minune, de ce nu le-au scos din mânecă timp de 3 ani? De ce în acest timp de administrație Biden favorabilă războiului nu au băgat ei Ucraina în NATO și nu i-au izgonit ei pe ruși din teritoriile ocupate? Incredibilă ipocrizie!
La toate acestea, se adaugă o seamă de voci disparate, dar din ce în ce mai numeroase, care se pronunță în online în favoarea construirii unei armate europene, ca și a înarmării nucleare a României, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.
Această temă a arsenalului nuclear a devenit așa de ridicolă, încât te întrebi dacă propaganda pentru război nu ne-a manipulat cumva în așa fel încât să ajungem a vorbi despre bombele nucleare ca despre niște pietricele aruncate dintr-o praștie.
În concluzie, judecând după luările de cuvânt ale instituțiilor noastre (mai curând belicos-țâfnoase, cu arătări de mușchi spre America, la modul mitocănesc-obraznic), ca și după poziția unei bune părți de public, inflamate de un climat toxic și manipulator, putem afirma cu tristețe că timpul României încă nu a venit. Nu a venit nici pentru modestie, nici pentru discernământ, nici pentru diplomație. Și nici pentru bun simț. Acel „common sense”, al rațiunii pure, scuturate de oportunism. Poate va veni, într-o zi nu foarte îndepărtată, așa cum a venit și în America.
