Deci (hmm, parcă nu se începea cu „deci”?), dragă cititorule, unde îți vei face anul acesta datoria de gazdă sau de colindător? La oraș? La țară? În vacanță? De fapt, coordonatele geografice puțin importă. Ceea ce este esențial e să nu ne uităm funcția, sensul: înainte de Crăciun primim vestea Nașterii Domnului (și omenim vestitorii) sau devenim noi înșine unii dintre acești vestitorii.
Am îndrăznit să vorbesc de „datorie” a colindatului – înainte era cumva ceva firesc, inerțial. Astăzi este însă o datorie, adică un proces de rezistență, de dorință de a salva ceva. Da, poate uneori ne irită un colindător cu sorcova în tramvai (mai nou, și în metrou).
Poate ne scapă un gând de judecată sau de nemulțumire auzind un cântec fals și prea strident, între blocuri, cu un megafon. Un costum înjumătățit sau made in China este aruncat peste un trening cotidian. Un cap de urs se ivește și el izolat într-un ansamblu care nu are legătură cu nimic și nu păstrează aproape niciun pic de autenticitate etnografică. Adevărat. Dar am vrea să dispară de tot?
Cât de fericiți am fi dacă săracii marilor orașe nu ar mai însăila astfel de cete ad-hoc, mai curând jalnice decât vesele, cu care ies pe ploaie, pe burniță, pe ger, ca să facă un ban strigând sub ferestre?
Nu sunt singurii, din fericire, dar par a fi rămas ei baza: colindătorii pe care poți conta că vor duce mai departe obiceiul, din necesitate. Nu știu cât se gândesc la sens, dar nevoia e acel impuls care uneori devine mai acut decât orice reflecție. Nevoia asta face ca ei să rămână, constant, colindătorii pe care îi auzim cel mai des. Iar lor li se adaugă ceilalți. Mai colindă și părinții, de dragul copiilor, stând în umbra celor mici. Mai colindă și profesioniștii, cu chitară sau alte instrumente. Mai colindă și elevii, dorind să se întâlnească și să facă un ban de buzunar.
În localitatea Ocnele Mari (Vâlcea), satul Slătioarele, pe 23 decembrie, seara, se formează o ceată de adulți și copii, care poate fi și de 50-60 de persoane. Au un vătaf de ceată și merg din casă în casă, fără să cânte, ci strigând o urare scurtă: „bună dimineața la Moș Ajun! Cu noi în casă și cu Dumnezeu pe masă!” Vătaful cetei ține în mână un toiag gros pe care îl izbește de mai multe ori în curtea gazdei. Răsplata este mai curând modestă și traista se umple de mere, nuci, covrigi și dulciuri ieftine ambalate colorat. Dar lumea e voioasă și așteaptă colindătorii, iar unele gazde se alătură apoi și ele cetei.
În alte sate, obiceiul supraviețuiește anemic, lăsat doar în seama câtorva familii cu copii, care colindă într-un spațiu mic, de imediată vecinătate. În satul argeșean al bunicilor mei, când eram copil, ceata era numeroasă.
De „colindețe”, pe 23 decembrie, nu se dădeau bani, ci alimente: covrigi, mere și colindețe, adică niște pâinici calde răsucite în două, sub formă de fundă. Uneori mai primeam gogoși calde și asta era o mare bucurie, mai ales pe o noapte friguroasă. Totul era prilej de bucurie, de reuniune și de explorare și nu ne leneveam, ci aveam un perimetru clar: toate familiile din cătun trebuiau colindate. Nici mai puțin, dar nici mai mult, pentru că nu trebuia să intrăm nici în jurisdicția altei cete. Fiecare cu „parohia” să.
Pe 23 colindatul începea la căderea serii și se termina devreme, după vreo trei ore de cântat și urat. În noaptea de Crăciun se mergea cu Steaua. Aici bunica (mamarea) nu ne lăsa să mergem, pentru că vremea de colind era alta: la 3-4 dimineața. Dar îi așteptam cu nespusă nerăbdare și sete pe colindători care acum veneau în grupuri mici (2-3), nemaiformând acea unică ceată de la „colindețe”, de cu o zi înainte. La Stea se dădeau numai bani (nu alimente) și nu mai veneau și copii mai mici, ci mai ales adolescenți.
Mamarea ne trezea când îi auzea intrând în curte (câinele era musai legat în acea noapte). Ne sculam imediat, și ieșeam pe prispă, în cămașă de noapte și în picioarele goale. Am și azi amintirile extrem de proaspete, poate tocmai datorită acelui frig din noapte, pe cimentul rece al prispei (pe sală, cum îi spuneam). Cerul era încă înnoptat (nu mijeau zorile), dar luminat sticlos de o lună mare și geroasă.
Alteori, colindătorii ne prindeau încă în pat și cântau chiar sub fereastră. Ne ridicam repede și noi, copiii, voiam să fim cei care le dăm banii, ca să îi putem vedea. Ghiocel (câinele nostru alb) era legat și se auzea lătrând în lanț, răspunzând celorlalți de pe uliță.
Astăzi Ghiocel nu mai este. Nici mamarea care i-a dat acest nume și care ne trezea să auzim Steaua. În lanț e acum Azorel și latră și el la copiii veniți să colinde, din ce în ce mai puțini, an de an. În gospodăria bunicilor locuiește acum mătușa mea, iar gospodăria ei este înconjurată de case pustii: și la stânga, și la dreapta.
Din fericire, casa de peste drum nu e pustie, ci acolo trăiește un tânăr fermier local, un fel de Ion care simte și sărută pământul, dar un Ion fericit în căsnicie, cu o nevastă veselă și frumoasă și cu doi copii. Curtea lor e plină de tractoare, combine, grape, semănătoare, cu care lucrează pământul propriu sau străin, arendat de la bătrânii din sat care nu îl mai pot munci.
Și acest țăran, deși mult mai bogat decât mulți oameni pe care am ajuns să îi cunosc în drumurile mele de oraș, trăiește simplu, arhaic chiar, cu câte un concediu pe an la mare. În rest, se bucură de sat și de oamenii lui, încă acolo.
Ai zice că muncește și trăiește doar ca să aibă prilejul ca spiritul lui guraliv și hâtru să spună o glumă, să dea un sfat, să pună o întrebare încuietoare. Pentru că, așa cum simte și cunoaște pământul, așa pare să simtă și omul, aruncând un cuvânt direct, moromețian, nu întotdeauna comod, dar nici malițios.
Ne vedem cu el și cu alți tineri țărani de cele mai multe ori la mesele de parastase. Dar câteodată și la biserică sau la vreo nuntă ori botez. Simt și ei cumva, din ce în ce mai clar, că au rămas niște eroi pe redute, niște eroi ai unei lumi ce se clatină. O lume frumoasă, care încă își poartă frumusețea ei și în care supraviețuiesc, ca într-un muzeu în aer liber, și colindele și tradițiile de sărbători.
