Ce mai înseamnă astăzi satul românesc și viața la țară? Există un specific al său, în afară de traiul la casă, cu grădina din față și, eventual, livada din spate?
Există sate ce sunt într-un fel impropriu numite „sate”, aflate în imediata apropiere a unui mare oraș, și care nu au o viață distinctă, ci deservesc zona urbană. Sunt mai curând adunături de case, mai cochete, cu gazon frumos îngrijit și stratul de flori alături. Dar acestor localități le lipsește adesea simțul comunității, sentimentul de bună vecinătate (uneori, vecinătatea asta nu este nici bună, nici rea, ci lipsește pur și simplu, prin izolare). De asemenea, lipsesc sau sunt reduse spațiile comune învestite cu semnificație: biserica, islazul, pădurea, pârâul, fântâna din drum, troița, răscrucea, cimitirul, târgul, căminul cultural (care nu e o invenție comunistă, ci este regăsibil și în interbelic). O localitate ce nu este sat, ci doar o sumă de locuințe individuale, va pune foarte puțin accent pe această geografie a colectivității. Practic, aici se caută doar un trai mai sănătos și mai natural, în aer curat, dar fiecare se refugiază (uneori, baricadează) în individualism și în confortul casei sale.
Cine vrea să înțeleagă satul românesc din trecut, dar și de azi, în bună măsură, poate recurge la operele unor Henri H. Stahl, Simion Florea Marian, Dimitrie Gusti (și în volumul colectiv coordonat de Lucia Apolzan), Harry Brauner, Gheorghe Vrabie. Poate și Ernest Bernea. Ca și folcloriști și sociologi de dată mai recentă. Dintre toți, însă, poate cea mai solidă și sintetizatoare privire este cea a lui Stahl, într-o lucrare ca „Civilizația vechilor sate românești”, „Pentru sat”, „Povestiri din satele de altădată” ori „Amintiri și gânduri”.
Din aceasta din urmă vreau să vă rețin atenția cu câteva citate. Primul, un splendid portret al muzicologului și folcloristului Constantin Brăiloiu:
„…era stăpân pe o serie de discipline învecinate, având o largă cultură generală, deschis fiind la orice problemă nouă, nu numai a celor de sociologie a folclorului. Mintea lui era atât de ageră, încât mereu îți da impresia unui jucător de șah, care ghicește și calculează mișcarea adversarului cu trei-patru mișcări mai devreme. Deși crescut în Elveția, posedând la perfecție atât franceza, cât și germana, având un real talent de a mânui o limbă neasemuit de frumoasă, descendent al marei și străvechii familii a Brăiloilor olteni, avea totuși o capacitate rar întâlnită de a sta de vorbă cu oamenii simpli, fie ei țărani, tineri și bătrâni, bărbați sau femei, grupuri de țigani, rudari sau corturari, sau cu tarafuri de lăutari. Arta lui de a intra în vorbă, de a cere oamenilor informații și a se lăsa înregistrați la fonograf, făcută cu atâta simplicitate, încât părea că n-ar fi cerut nimic, totul decurgând firesc, ca de la sine, era prodigioasă.”
De reținut, poate, în special aprecierea limbii române vorbite de Brăiloiu: „neasemuit de frumoasă”. Câți dintre noi mai suntem sensibili sau conștienți de felul în care ne vorbim limba? Citeam în mediul online, ca răspuns la atenționarea făcută de cineva asupra „romglezei”, că „ne înțelegem oricum”. Da, ne înțelegem. La o adică, ne înțelegem și prin semne. Tu, Jane, eu, Tarzan. Ne batem gutural cu mâna în piept și arătăm cu degetul spre obiecte sau facem joc de mimă. Totuși. Nu este vorba doar de a ne înțelege. Limba nu are doar rol de informare, nu e doar vehicul de sens. Ea aduce și nuanțe, emoții, sensuri secundare sau aluzive, ba și un pașaport de identificare a vorbitorilor ei: nivel de instrucție, apartenență, mod de raportare la lume.
Dar să revin la Stahl, care este un maestru al portretelor, ca dovadă a capacității sale de admirație și colegialitate. Un om eminamente egoist și vanitos nu va reuși să privească în jur admirativ și să facă așa de multe aprecieri elogioase la adresa celor cu care a colaborat sau cu care s-a încrucișat. Iată, de exemplu, ce scria despre profesorul Dimitrie Gusti, conducătorul școlii românești de sociologie și al campaniilor monografice la sate:
„Faptul că profesorul nostru, personalitate atât de marcantă a vremii, obișnuia să ne trateze cu titlul de „domnule coleg”, întotdeauna cu o deferență care mergea, când era cazul, până la un vădit respect, ne dădea un sentiment de mândrie. În echipă eram deci „colegi” cu marele profesor, membru al Academiei, de care mulți alții, mai bătrâni, aveau o temere reverențioasă, ca față de cel pe care îl constata a fi mai învățat decât ei, oricare le-au fi fost meseria. Căci Gusti știa filosofie ca un doctor ieșit din școlile filosofice germane, cetind pe greci și latini în original. Știa economie politică mai mult decât mulți alții. De specialitate chiar, elev fiind al lui Karl Bucher. Știa drept, cât oricare dintre marii noștri juriști. Știa psihologie ca unul care își dăduse doctoratul cu Wundt.
Oricare ar fi fost problema pusă în discuție, în domeniul științelor sociale, Gusti îți era superior, mai ales prin memoria sa excepțională, care ținea proaspătă o erudiție extraordinară, capabil fiind să-ți spună, sistematic, numele autorilor care se ocupaseră de o anume problemă, unde, în ce volum, în ce revistă, deseori și la ce pagină puteai găsi informațiile necesare. Și totuși, acest savant și adânc filosof, în cadrul ședințelor de seminar din sala luminoasă, ți se înfățișa ca un modest cercetător, în căutare de adevăr, lucrând cot la cot cu tine, îndrumându-te, așa cum ar trebui să facă orice maestru cu ucenicii săi, atunci când sunt prinși cu toții în frigurile creației, într-o muncă luată pe răspundere comună. (…) Și șef de școală a putut fi, pentru că pentru el suprema bucurie consta în succesele personale ale elevilor lui.”
Să mai citim odată, cu sau fără uimire: pentru el suprema bucurie consta în succesele personale ale elevilor săi. Nu știu dacă noi avem realmente tradiția de a face școală, de a trece mai departe o cunoaștere, dezinteresat și fără invidie. Să avem o școală de medicină în care profesorul medic să își dorească să fie depășit de rezidenți și să fie bucuros când se întâmplă asta.
Să avem o școală științifică sau artistică în care maestrul să își dorească despărțirea de discipol, pentru că acesta a devenit mai bun și l-a depășit. Îmi vin câteva exemple în minte, celebre și îmbucurătoare, dar nu știu dacă putem vorbi de o direcție generală. Pare mai degrabă că ne-am instalat într-o atmosferă de invidie și de sabotare reciprocă. De aceea, când citim acest tip de mărturisiri, la Stahl sau la alții, merită reținute și luate drept model.
Închei articolul cu o idee desprinsă din observațiile lui Stahl asupra economiei țărănești: independența satului românesc, a gospodăriei sale unde țăranul producea aproape tot ceea ce îi era necesar. Din păcate, a existat în urmă cu câțiva ani un curent european (care începe să primească rezistență, nu doar la noi) de a privi cu dispreț agricultura la scară mică.
Da, aceasta nu poate deservi o populație urbană, de pildă, însă ea trebuie să fie conservată, existând în paralel cu agricultura mecanizată la scară mare, destinată comerțului. Această mică agricultură de consum propriu sau de mic comerț limitrof este aceea care poate stopa exodul de la sate. Ea îi poate fixa pe tineri în mediul rural, ajutând la perpetuarea gospodăriilor. Practic, putem vorbi de un trai plin de sens, dar și sănătos, dacă omul reușește să aibă o grădină și animale pe lângă casă. Asta nu îl scutește de problema lipsei unui loc de muncă remunerat, desigur. De exemplu, este ceea ce se întâmplă în satul bunicilor mei, unde multora nu le lipsește mâncarea (fiind o zonă cerealieră, cresc porci, vaci, păsări), dar le lipsesc banii. Omul nu are nevoie doar de mâncare, ci și de haine, medicamente, rechizite pentru copii și atâtea altele. Cu toate acestea, mulți nu se dau duși de la sat, iar alții s-au întors din străinătate. De ce?
Pentru că un loc de muncă în străinătate sau la oraș presupune într-adevăr un venit constant în bani, dar, făcând socoteala, nu ieși cu mult mai câștigat, ba dimpotrivă. Aviz celor care vorbesc despre refuzul românilor de a se angaja: există o explicație și aceasta nu e automat lenea. Dacă locul de muncă presupune să pleci de la țară ca să stai în chirie și apoi să faci o navetă de weekend, calculele nu dau prea bine. Un salariu care se învârte în jurul celui minim pe economie, doar că nu te lasă să mori de foame. Îți asigură locuința și hrana (destul de proastă). Or locuință și hrană (mai bună) ai deja stând la țară, fără serviciu.
Oamenii ajung să prefere să stea în casa lor, să plătească utilități mai ieftine decât la oraș, dar să nu piardă grădina și animalele. Este un trai riscant, pentru că nu implică o cotizare la pensie și asigurări de sănătate, dar e un trai care îi convinge pe mulți. Măcar în sat sunt printre ai lor, stau în casă cu grădină (nu într-o chițimie de 40 de metri pătrați), au aer curat, râul și pădurea alături, mănâncă sănătos ceea ce produc singuri. Încă ar trebui să își producă și mai mult, prin sprijin și politici de stat. Dar să îl ascultăm pe Stahl scriind despre locuitorii satului Drăguș:
„Căci într-adevăr, în anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, drăgușenii trăiau încă, din plin, în sistemul economic al gospodăriei casnice închise. Ceea ce cumpărau din târg sau de la „boltă” erau exclusiv bunuri pe care ei singuri nu și le puteau fabrica: sare, gaz, chibrituri, „farbă” pentru vopsitul lânii, „glăji” pentru ferestre etc. Dar încolo era de-a dreptul o rușine ca cineva să nu aibă în gospodăria lui tot ce îi trebuia. La câmp, atunci când fiecare poate controla, la ceasul odihnei, ce mănâncă vecinul său, săteanul rău gospodar, căruia nu i-a ajuns slana porcului crescut în gospodărie, se ascundea rușinat ca să mănânce slană cumpărată”.
Interesantă mărturisire și, probabil, motivantă, mai ales că observăm o creștere a interesului pentru grădinărit și creștere a animalelor de consum propriu. Pe youtube, sunt persoane cu mii (alții, milioane) de urmăritori care prezintă aventura lor la sat, având exact acest pariu: o viață sănătoasă și cât mai puțin dependentă de resurse străine, urbane. Dintre străini, cele mai de succes par a fi poveștile lui Liziqi (China) și Country life vlog (Afganistan).