În cartea „Părintele Teofil cel din inima mea”, o colecție de interviuri realizată de Sabin Vodă cu cei care l-au cunoscut pe părintele Teofil Părăian, aflăm încă din primele pagini programul acestuia, așa cum ne este prezentat de ucenicul său de chilie, părintele Mihail.
Citim acolo că se trezea la ora 4 dimineața, apoi timp de aproximativ două ore își făcea rugăciunile. Continua și cu pravila dinainte de Sfânta Împărtășanie, pentru că se împărtășea zilnic. După aceea, înainte de Sfânta Liturghie, care începea pe la ora 7, părintele făcea o scurtă plimbare în natură, în grădina mănăstirii sau prin împrejurimi, uneori însoțit, alteori singur.
Pentru că, deși era nevăzător, învățase bine să se orienteze nu doar în chilia sa (unde știa locul fiecărui obiect), ci și în curtea mănăstirii, pe alei. Părintele nu putea vedea frumusețea naturii, dar se bucura de soare, aer, cântecul păsărilor. El recomanda asta, pentru că omul are nevoie de natură. O nevoie firească, pentru echilibrul nostru sufletesc.
Părintele Teofil provenea dintr-o familie de țărani cu 4 copii, din satul sibian Topârcea. Dintr-o altă carte de o sensibilitate tulburătoare, aflăm copilăria plină de paradoxală bucurie a micuțului Ioan. Da, paradoxală bucurie, pentru că deși se născuse orb, el părea la fel de fericit ca toți ceilalți. Citim cum străbătea cu frații lui împrejurimile satului, cum se juca în aer liber, cum era ajutat să traverseze pârâul (frații îi mutau piciorul din piatră în piatră). Tot aceștia îi făceau cunoștință cu multe din lucrurile și ființele din jur, dându-i-le să le atingă. Ioan învăța cum arată o rață sau o vrăbiuță atingându-i penajul.
Părintele povestește cu umor cum își striga uneori mama: „Mamă, iar am căzut în pimniță!” Cei din familie uitau uneori să închidă ușa de la pivniță, aflată la nivelul solului. Copilașul se trezea și noaptea tresărind cu același strigăt, visând căderea în gol. Cu toate astea, nu suferea de pe urma handicapul său, probabil prin forța unei credințe timpurii, care îl umplea de bucurie cerească.
Dintre năzbâtiile copilărești (care i-a atras și o unică bătaie de la tatăl său), părintele povestește cum s-a urcat pe casă și de acolo în pomul care străjuia acoperișul. Era ceva ce frații lui, văzători, făceau, și atunci provocarea avea ceva aventuros, dar părea realizabilă și pentru el. Cartea din care am povestit toate acestea se numește „Am fost și eu odată mic – părintele Teofil Părăian, începuturile unei vieți de bucurie povestite chiar de el”, editura Agaton.
Este o lectură extraordinar de folositoare și plăcută pentru copii (de școală primară, dar și de gimnaziu), atât datorită emoției transmise, cât și datorită modelului de curaj, hărnicie, veselie a inimii, chiar și în momentele grele ale vieții.
Nu întâmplător părintele recomanda ca lectură pentru copii „Pollyanna, jocul bucuriei”, de Eleanor Porter. Și să nu uităm de acea legătură cu natura, a cărei nevoie o resimțim cu toții, deși în marile aglomerări urbane părem să uităm importanța unei plimbări în aer liber, a mersului pe jos fie și doar pe o alee umbrită de vegetație, printre blocuri.
Cu atât mai de folos ne-ar fi, celor care nu locuim la curte, să ieșim la final de săptămână spre o pădure, spre o mănăstire la margine de oraș, spre un lac sau poate ceva mai departe, la munte ori la mare. Iar copiii se conectează și mai ușor cu natura, cu spațiile largi, cu animalele.
Pentru mulți dintre cei care citesc aceste rânduri, afirmațiile articolului pot părea niște truisme. Și, cumva, recomandări inutile, din moment ce cozile de mașini la ieșire din orașe ne arată dorul acesta după regăsirea unui colț de iarbă verde pe care să așternem o pătură de picnic sau un grătar (că tot vine 1 Mai).
Cu toate acestea, am fi surprinși să aflăm că mulți copii așteaptă săptămâna de Școală Altfel sau Verde ca să viziteze o destinație, aparent la îndemână, la o depărtare de câțiva kilometri de orașe. O pădure, o salină, o mănăstire pe margine de lac… Profesorii află din păcate prea des, întâmplător sau când încearcă să adune opțiunile elevilor pentru aceste săptămâni de activități, că mulți dintre ei nu sunt aproape deloc scoși din case.
De ce? Părinții muncesc din greu peste săptămână, iar apoi, odată intrați în acest carusel de îndatoriri casnice, de stres cotidian, li se pare obositor să pornească la drum într-o zi de weekend. Apoi, sâmbăta este în multe familii zi de curățenie, urmată de un pic de odihnă și de o ieșire în oraș seara.
Divertismentul impersonal și secătuitor al ecranului pare și el mult mai ușor de accesat și, pe moment, mult mai ofertant. În plus, cu un joc pe calculator nu riști nici să te împiedici, nici să ajungi cu piciorul sau mâna în ghips căzând din vreun copac real, nici să fii înțepat de o albină, nici să te lovești cu mingea, praștia sau muniție de plastic (pistoalele cu „nerfuri” nu sunt recomandate de oftalmologi). Și totuși, cât de mult a sărăcit, statistic, copilăria de astăzi…
Copiii sunt mai în siguranță, sunt la adăpost fizic, dar mult mai vulnerabili mental, iar amintirile lor sunt mai puține și mai terne. Pentru că amintirea unui film sau a unui joc pe calculator nu este efectiv amintirea noastră, nu face parte din experiența noastră directă. Intră mai curând în categoria unor experiențe mentale iluzorii, asemenea unor vise difuze care nu au corporalitate.
Importanța dezvoltării în și prin natură a fost înțeleasă și de asociații și ONG-uri care propun parteneriate cu școlile, fie pentru tabere, fie chiar pentru activități dedicate săptămânilor deja menționate. Programe de orientare în natură, de recunoaștere a unor fenomene, specii de plante (copaci, plante medicinale, ciuperci), sporturi afară, drumeții, cazare la cort etc – toate acestea au început să aibă mare succes.
Mai întâi în unele țări vestice, apoi importate treptat și la noi. Sunt noțiuni pe care părinții sau bunicii noștri ajungeau să le știe în mod firesc, dar copiii de azi fac acum cunoștință cu ele într-un cadru organizat și, de multe ori, contra cost. Este bine și așa, desigur. Mișcarea, aerul curat, soarele, trăirea unor experiențe inedite, toate sunt elemente pentru care părinții merită să facă efort, de dragul celor mici.
