Zâmbetul de joi – ce vă doriți în noul an?

Sub acest titlu-întrebare, stă o invitație de a ne gândi nu atât la urări și lucruri bune de dorit pentru noul an, cât la acele decizii pe care le luăm la timp de bilanț, de tras linie. Ce avem în plan să facem? În engleză, se numesc „resolutions”, dar cuvântul „rezoluție” are alte semnificații în română și deci nu îl putem adapta acestui context. Pe scurt, ar fi vorba de angajamente față de sine însuși.

Luna ianuarie vine poate pentru mulți cu dorința de a face mișcare, sport, plimbări, sau de a ține diete, după o perioadă de sedentarism și de mâncare mai îmbelșugată. Ne ducem așadar corpul la sală. Dar mintea? Pe aceasta unde o ducem? Probabil trebuie și ea dusă la sala ei, la bibliotecă sau la informații, cărți, gândire. Inima? Unde este acea sală a inimii, unde să lași balastul de amărăciune, egoism, judecată și mândrie?

Aici, fiecare cu credința sa și cu ceea ce consideră că îl ajută cel mai mult. Și sunt multe rețete, dar probabil calea prin care ești cel mai bine echipat și apărat este calea arătată de biserică. Calea lui Hristos: „Eu sunt calea, adevărul și viața.”

Conform sfinților părinți (a se vedea și Sfântul Serafim de Sarov, sărbătorit  chiar azi, 2 ianuarie) scopul acestei vieți pământești este dobândirea Duhului Sfânt. Iar o slujbă plină de harul Său, cea mai mare minune a zilelor noastre, este însăși sfânta liturghie. Cred așadar că deasa participare la liturghie ne poate ajuta pe toți – și este una din hotărârile mele pentru anul 2025. Pe de altă parte, am observat că acel har primit la liturghie se poate destul de lesne risipi, dacă nu ne străduim, cu încăpățânare chiar, să îl păstrăm.

Părintele Nicolae Steinhardt vorbea de delicatețea Duhului Sfânt, care se retrage ușor, care nu se impune cu forța. Citeam undeva despre un sfânt care a avut o viziune dumnezeiască, iar apoi trei zile și-a ținut ochii închiși pentru a se concentra asupra celor văzute și pentru ca lumea, cu stimulii ei și cu frumusețea sa adeseori mincinoasă, să nu îi fure acea imagine, acea amintire. Practic, sfântul a refuzat ca pentru 3 zile să dea minții sale altă hrană și altă imagine obținută prin vederea ochilor fizici, pentru a nu pierde gândul la descoperirea dumnezeiască.

Așadar, momentele noastre de har și de apropiere duhovnicească sunt delicate și amenințate a se risipi, a ne fi furate de lume sau de gânduri și înclinații proprii. Care ar fi aceste dăunătoare înclinații proprii? Fiecăruia, ale sale slăbiciuni. Adicții, răutate (față de alții sau față de sine însuși), mânie, mândrie, lenevie etc. Dar pentru că vorbim de hotărâri pentru 2025 și pentru că o privire prea generală nu poate ținti destul de clar ceea ce vreau să exprim, o să recurg la riscanta și urâcioasa coborâre în subiectivitate.

Așadar, în ceea ce mă privește, am observat că ceea ce mă tulbură cel mai tare și mă scoate dintr-o stare de liniște este gândul de judecată asupra celorlalți, dar și dorința bine intenționată de a mă pronunța asupra adevărului și dreptății. A tăcea când adevărul este atacat – asta este o lașitate (consider în continuare așa). A nu lua apărarea celui nedreptățit, la fel. Numai că… Atunci când nu iei apărarea adevărului pentru el însuși, în mod absolut, ci o faci prin contrazicerea și convingerea (sau mai curând învingerea) cuiva (devenit oponent), atunci nu mai sunt așa de sigură că atitudinea este cea corectă.

Să cobor și mai mult în concret, cu un exemplu foarte lămuritor. De câțiva ani, mă pronunț despre școală și educație în articole sau în unele luări de cuvânt formale. Iar asta întotdeauna mi s-a părut o datorie (este și meseria mea) și nici nu m-a tulburat aproape deloc, ci mi-a păstrat pacea. Dar dacă îmi expun aceleași puncte de vedere într-un context privat, cu cineva față în față, care are vederi cu totul diferite de mine, atunci asta nu e doar inutil, ci și dăunător atât pentru mine, cât și pentru celălalt.

Și asta deoarece în cele mai multe situații părerea celuilalt este cimentată, iar argumentele pe care fiecare le aglomerează nu sunt de fapt informații pe care celălalt să le fi cerut sau să fie deschis a le auzi. Pur și simplu, nu se intră în dialog cu o minimă curiozitate sinceră de dezbatere și de cântărire a unor idei, cu dorința chiar de a ne reconsidera părerile dacă apare ceva ce nu știam sau nu luasem în calcul. Nu.

Tot ce se vehiculează, tot schimbul de vorbe de la unul la altul este făcut exclusiv pentru a ne justifica alegerile de mult fixate. Am trăit recent această dezamăgire, când discuția la o masă cu prietenii a alunecat în direcția educației, a școlii, și mai ales a folosirii telefonului mobil de către copii. Sau de către un copil anume.

Deoarece cunoșteam destul de bine copilul în chestiune (făcusem mai multe vacanțe împreună în trecut, cu familiile), atunci când subiectul a fost deschis, mi-am permis să fac observația că folosește foarte mult telefonul și asta a produs o schimbare, în sensul că nu mai e la fel de vesel, caută singurătatea și refuză să mai iasă la plimbare sau în vacanțe, ca în trecut. Petrecerea preferată a timpului liber a devenit statul în casă, cu ochii în telefon. Și le-am spus părinților, cu sinceritate, că au crescut un copil minunat, extrem de politicos, de ascultător și de bun cu cei din jurul său.

Dar am adăugat că nu pare a fi la fel de bun cu el însuși, deoarece riscă să își saboteze viitorul școlar, dar și vitalitatea, pofta de a trăi în prezent, implicat și activ. Am crezut, în naivitatea mea, că acest adevăr nu va deranja prea mult, mai ales că recunoșteam cu sinceritate toate calitățile copilului și nu era o contestare a lui, ca inteligență, moralitate, sau caracter, ci doar contestarea unui obicei ce se putea corecta sau măcar ameliora cumva.

De asemenea, credeam că afecțiunea față de prietenii mei (trecută prin proba timpului) le va arăta acestora că afirmația mea a fost cauzată nu de un criticism răutăcios, ci efectiv de grija față de o persoană la care am ajuns să țin. M-am înșelat și reacția de nemulțumire și vehemență m-a luat un pic prin surprindere.

Acest episod, dar și altele, mi-au arătat că, chiar și atunci când ești implicat emoțional, când îți pasă (poate mult) de cineva, totuși adeseori este mai bine să taci, să te porți ca și când ai fi de o indiferență nesimțită. Nu îți este cerut sfatul, nu îl dai. Și chiar și atunci când ești întrebat, dacă observi la celălalt mai curând o provocare, o dorință de a zgândări, atunci este mai bine să taci. Aceasta este concluzia la care am ajuns în mod teoretic, dar practic este destul de greu de pus în aplicare.

Ați observat oare în mijloacele de transport în comun sau în alte spații publice copii (mai mici, mai mari) care vorbesc urât, fără niciun fel de jenă de prezența adulților din jurul lor? Sunt ei mustrați de cineva? Prea puțin. Și eu, de cele mai multe ori, mă abțin să fac vreo remarcă. Și nu știu cum este mai bine. Mi s-a întâmplat însă, mai ales când eram alături de nepoții mei cei mici, să fac o observație: „aici sunt și copii mici. De ce vorbiți așa de urât de față cu ei?”.

Aproape de fiecare dată, respectivii nu doar că și-au cerut scuze, dar păreau așa de jenați și de inocenți, încât îmi era milă de fâstâceala lor. Ceea ce mi-a arătat că nu era o răutate sau o vulgaritate de profunzime, ci o bravadă și, mai ales, sentimentul acela al impunității: nici de la părinți, nici de la alți adulți nu se așteptau să primească vreo mustrare.

Revenind însă la apărarea adevărului (general sau „al nostru”, a unei păreri care ni se pare adevărată) poate părea ipocrit să gândești ceva, dar să îți impui a te abține, de dragul păcii. Pe de altă parte, trebuie să gândim lucrurile din perspectiva consecințelor celor mai probabile: ce se va întâmpla dacă vorbim? Cuvântul nostru va fi primit, sau măcar ascultat? Sau doar vom da naștere unei controverse, în care fiecare scoate la foc automat niște idei pe care și le-a fixat de mult, și la care nu va renunța în ciuda tutor evidențelor? Dacă simțim că se prefigurează mai curând al doilea scenariu, probabil cea mai înțeleaptă soluție este tăcerea. Este adevărat: e și cea mai grea soluție.

Tocmai de aceea pentru mine anul 2025 vreau să fie un an de antrenament în tăcere. Nu de la articole, pentru că aici cititorul are alegerea de a nu continua lectura, de a nu mai deschide pe viitor alte articole ale mele etc. Cu alte cuvinte, aici, în articole, nu se angajează dinspre nicio parte vreo polemică periculoasă, ce ar putea risca să risipească pacea și acea energie necesară unor activități mai benefice și mai productive. Nu. Ci caut un antrenament de tăcere în viața personală, în interacțiunile de la unu la unu, în context cotidian sau chiar în context online (comentarii de contrazicere de la care vreau să mă antrenez a mă abține).

Dar atunci? Ce punem în loc?! Realmente o indiferență nesimțită? Nu. Ci poate o tăcere însoțită de dragoste și grijă pentru oameni, dar pe care să le arătăm altfel, nu încercând să îi corectăm. Nu noi suntem profesorii lor, ci există un suprem Pedagog care are multiple căi de a ne arăta nouă tuturor când greșim. Poate că este bine să lăsăm mai mult Lui grija asta, mai ales când urechile celorlalți par astupate la vorbele omenești.