VIDEO | Traian Ungureanu: Peste tot, o elită minusculă dar extrem de influentă conduce o societate și îi impune, practic, o forțează să accepte reguli și valori care sunt infirmate categoric de realitate

Jurnalistul și scriitorul Traian Radu Ungureanu spune că Uniunea Europeană este principalul perdant istoric al războiului din Ucraina.

Într-un interviu acordat, podcastului PoveștiR3, TRU analizează starea de fapt a României, Europei și Statelor Unite, iar concluziile nu sunt deloc comode.

Printre altele, fostul europarlamentar consideră că atât România, cât și Europa, sunt conduse de minorități agresive, care controlează majoritatea, prin intermediul unor mecanisme care nu permit recurs.

Iată prima parte din interviul oferit de Traian Ungureanu:

R3porter: Ca jurnalist cu mare experiență ați constatat, cu siguranță, ideologizarea până la fanatism a presei. Ceea ce se putea acum 10-15 ani, azi nu mai este posibil. Credeți că această ideologizare a fost un fenomen natural sau stimulat?

Traian Ungureanu: Acest lucru se întâmplă la noi, dar se întâmplă și mai demult, la proporții mai mari, în presa occidentală. Lucrul are un nume foarte clar: cenzură. Mecanismul care permite instaurarea unei cenzuri foarte dure, într-o presă care se proclamă liberă, e cel mai interesant lucru.

Nu există nicăieri, în România sau în afara României, legi care să interzică un punct de vedere. Nu există o cenzură oficială. Există o cenzură neoficială, la fel de eficientă care lucrează pe baza unui mecanism mental, psihologic.

E vorba de acea apăsare pe buton, care produce imediat rușinea și culpa. În momentul în care una din părți, mereu aceeași, adică cei care au punct de vedere situat la dreapta, pro naționalist, un punct de vedere critic față de instituțiile globale, din momentul în care sunt declarați anti-democratici – fără niciun fel de dovezi, de altfel – din momentul ăla izbucnește frica de rușine, frica de a fi văzut ca un participant, ca un complice, la un complot anti-democratic.

Ei bine, acest mecanism lucrează cu o eficiență înfiorătoare. El are la bază un mecanism moral, care presupune tribalizarea societății: împărțirea societății în cei care sunt ei înșiși sunt binele – îl cunosc, îl reprezintă, îl dețin – și cei care sunt răul și sunt împotriva binelui, tocmai pentru că nu sunt de aceeași părere cu cei care dețin binele.

Așa se ajunge ca o societate ultratolerantă să devină agresiv intolerantă. Totul se reduce la ideea: „aveți voie să spuneți orice, atâta vreme cât spuneți ce vă spunem noi”.

Mecanismul ăsta nu dă greș: indiferent că vorbim de societăți vest-europene, est-europene.Rezultatul este același: este trist, este grotesc de multe ori. A citi astăzi ziare de mare prestigiu în lumea occidentală, dar și-n România…de la un punct încolo devine comic. Imaginea de campanie fățișă, lipsa de jenă, tehnicile agitprop-ului sovietic sunt atât de vizibile, încât devin comice. După asta intervine frica: oare e posibil așa ceva? Suntem noi în aceeași situație în care erau societățile aflate sub dictatură sovietică și comunistă și presa lor, vreme de 50 de ani?

Din păcate, trebuie să spun că ne apropiem de această echivalență.

R3porter: Are vreo legătură acest fenomen cu corporatizarea presei, cel puțin în România? Acum niște ani era mult mai relaxată atmosfera…

Traian Ungureanu: Ceva s-a schimbat din momentul în care corporatismul de presă a adoptat o ideologie. E un pic delicat și ciudat, dar a existat în presă un soi de corupție permisivă.

Patronul era patron și avea interesele lui economice și politice, dar asta nu însemna că ziarul era încolonat, că ziarul era dator să aibă o linie pe orice subiect, în orice moment.

Era un joc pe care ziariștii știau să-l practice, iar zonele în care se vedeau ce îndatoriri și ce misiuni avea patronul erau vizibile. Dacă vorbeau de cutare sector industrial, partid sau persoană.

Lumea în care lumea corporatistă, mai ales în Occident, a basculat, a făcut o alianță cu instituțiile statului și anume a adoptat noua religie oficială a statului: ideologia comună a ceea ce numim astăzi progresism, neo-liberalism, woke, corectitudinea politică… În momentul în care s-a realizat acest pact, toate supapele s-au închis. În momentul ăla, presa a încetat să mai devină o instituție bârfitoare – în sensul bun al cuvântului – să critice, ci a devenit o instituție de partid. Organul de presă al unei „Madrassa”, dacă se poate imagina așa ceva.

O foaie teologică. Atât cenzura cât și discursul au devenit ermetice și insuportabile. Subiectele se reduc la un număr fix de variante: rasism, persecutarea minorităților, urgență climatică, corupție.

Ținta e una și aceeași, vocabularul e mereu același, binele și răul sunt împărțite la fel. Bunii și răii sunt mereu aceeași. Și în general, publicul, pe care presa se presupune că trebuie să-l slujească, e inculpat în permanență.

Lumea multă și mai mult sau mai puțin educată.

R3porter: Pare-se că există două Românii: cea a unui grup restrâns care crede că „tot ce zboară se mănâncă” și adoptă orice slogan și mai există România majorității tăcute, care nu înțelege de ce trebuie să renunțe la mașini sau să scoată frigiderul din priză pentru a face economie.

Nu înțeleg de ce România trebuie să facă sacrificii la fel de mari precum Franța sau Germania, care consumă mult mai mult. Mai poate fi democratizată societatea?

Traian Ungureanu: Există o singură Românie, dar ea arată altfel decât arăta odinioară sau ar fi bine să arate. Și anume, există o Românie majoritară enormă și o clasă foarte puțin numeroasă, dar influentă și puternică, aflată la vârful instituțiilor publice din România: presă, justiție, educație mai ales în mediile universitare, medii profesionale tehnice, urbane.

Peste tot, o elită minusculă dar extrem de influentă conduce o societate și îi impune, practic, o forțează să accepte reguli și valori care sunt infirmate categoric de realitate.

Problema e că această elită conduce proclamând existența unei cu totul altei realități și negând existența realității pe care fiecare dintre noi o are sub ochi: planeta nu moare, consumul de energie nu-i o problemă, nu avem ce să ne reproșăm față de cutare minoritate sau nu ne considerăm vinovați dacă considerăm că instituția căsătoriei este o instituție naturală, așa cum a fost ea creată de natură și de istorie, uniunea dintre un bărbat și o femeie.

Toate aceste realități sunt negate, declarate nule prin voința elitei de care vorbim. Publicul general nu mai contează, este scos din joc, nu mai contează, iar elita care conduce dezvoltă același discurs și ia decizie după decizie, în virtutea unei realități care nu există.

Asta e situația pe care o întâlnim în țările vestice, din ce în ce mai mult și-n România.

Pe acest drum democrația nu mai poate rezista multă vreme. Asta înseamnă că voința elitei, fiind unică și inatacabilă, nu poate fi atacată, nu poate fi cenzurată, prin alegeri. Asta înseamnă că alegerile devin un instrument secundar și de multe ori, neconvenabil.

De asta am văzut referendumuri anulate, nerespectate, alegeri declarate inacceptabile. Câștigători declarați extremiști pentru simplul fapt că… au câștigat alegerile. Asta slăbește democrația și bineînțeles că un stat sub comanda și numai sub comanda unei elite restrânse nu poate fi o democrație.

R3porter: Dar ceea ce este frapant în România este procentajul: 85-90% normalitate, iar restul sunt minoritatea de care vorbiți. Cum este posibil să controlezi o asemenea majoritate, avem noi o problemă de educație?

Traian Ungureanu: Nu suntem un caz aparte. Peste tot în lume, raporturile sunt aceleași: o majoritate categorică e condusă, dresată, umilită, reeducată de o minoritate infimă. În Est, raportul e și mai mare.

Asta bineînțeles dintr-un motiv simplu: România a intrat în democrația modernă, după 1989, fără să fi parcurs un proces de liberalizare, așa cum au făcut-o societățile occidentale.
Cum ar veni, democrația ne-a găsit mai puțin reeducați, mai normali, mai naturali, mai conservatori, mai „primitivi și mai proști”, cum ar spune alții. Asta se explică de ce avem acest reziduu de, eu îi spun „bun simț”, alții îi zic conservatorism.

Dar, în mare, raporturile sunt aceleași, sunt la fel de scandaloase și de periculoase pentru democrație.O minoritate care face, practic, legea, împotriva unei majorități care nu are recurs, nu poate corecta lucrurile.

N-ar trebui să uităm că ăsta nu e un lucru nou. Sigur, nouă ni se pare că ce trăim noi, acum, e nemaivăzut în istorie. Nu e așa și n-a fost niciodată așa.

Există, au existat, societăți reduse la tăcere și-n trecutul mai apropiat și-n trecutul mai îndepărtat. Uităm noi asta.Societăți care au trăit sub comunism, sub stalinism, societăți care au trăit sub dictatură nazistă.

Societăți care trăiesc acum, sub, de pildă, dictatură ideologică. În primul rând în Statele Unite, mai grav, aș zice în Marea Britanie, unde funcționează o teocrație parlamentară, în care cele două mari partide nu se mai deosebesc în niciun fel, pentru că au adoptat o „revelație”, o idee unică, ce ține loc de lege, de constituție, de bun simț, de orice fel de rațiune publică.

Am mai trecut prin experimente de genul ăsta. E o tentație de putere: dorința umană de a domina cât mai mult, cât mai sigur, în grupuri cât mai mici, este foarte veche. Noi confundăm nivelul de dezvoltare tehnologică la care am ajuns cu principiile de bază care dau sau iau democrația într-o societate.

R3porter: Credeți că apariția organizațiilor transnaționale, precum Uniunea Europeană, și apartenența la ele a favorizat apariția acestui gen de dictatură? Sau am fi ajuns aici oricum?

Traian Ungureanu: E discutabil…Marile congregații de expertologi, cu care trăim în fiecare zi, din momentul în care deschidem netul și până-l închidem, uneori și-n somn, au favorizat fenomenul de masificare și au ușurat apariția ideologiei unice într-o societate și sanctificarea experților.

Experții imbatabili, incorijibili, care conduc lumea spre binele mulțimii majoritare dar necalificate. Asta a ușurat lucrurile.

Dar cred că povestea e mai complicată.

Avem de-a face cu societăți care nu sunt incluse în asemenea organisme globale, dar suferă în cel mai grav mod de boala asta, și vorbim aici în primul rând de Statele Unite. Acolo mecanismul e altul, acolo reeducarea a venit de sus în jos, la capătul a ceea ce s-a numit lungul marș al marxismului prin instituții, cum i-a spus marele filozof marxist, Gramsci.

A doua observație, dacă vorbim despre Uniunea Europeană, pe noi ne interesează mai mult, e că experimentul european e într-o criză profundă, e devalorizat, n-o spun cu bucurie, și riscă o compromitere fără întoarcere.

Dintr-un motiv care se numește Ucraina-Rusia-SUA. Din acest motiv, UE, cu toată superbia organizațională și agenda ei atotfăcătoare de bine, a căzut, a decăzut, s-a declasificat, s-a degradat, pentru că n-a putut să facă față unui test istoric: în momentul în care a trebuit să aleagă între a-și afirma identitatea și a capota în fața presiunilor americane.

Asta duce, după cum vedem, la o sciziune între Est și Vest în UE și naște problemă după problemă. Deci, când vorbim de captarea societăților prin rețele globale, n-ar trebui să uităm că o parte din această preluare, e deja în criză. El își fabrică singur problemele. E indiscutabil că nivelul de referință, cultul supranaționalului a produs linii de acțiune politică ce exclud, tot mai vizibil și mai direct, democrația.

R3porter: Că tot ați adus vorba despre războiul din Ucraina, cum credeți că se va termina din punctul de vedere al Uniunii Europene? Sunt mai multe variante: cea optimistă, în care Ucraina va câștiga și se va integra în UE, cea în care dimpotrivă, Ucraina nu va câștiga iar UE va resimți eforturile economice făcute, ceea ce va produce un colaps sau varianta a treia, că totul se va termina indecis.

Traian Ungureanu: Prima variantă a căzut demult, ea e un basm regretabil, pentru că a amețit multă lume și de vină sunt prietenii noștri, foștii ziariști care au devenit propagandiști ai agendelor guvernamentale.

După atâtea și-atâtea editoriale pe care le citesc de un an și ceva, armata Ucrainei trebuia să fie acum, cel puțin, după Moscova. Asta e o ficțiune, în care din ce în ce mai puțină lume crede.

Nimeni nu știe, cu-adevărat, cum se va termina războiul. Pe ce linie de front, ce situație teritorială, dar știm altceva destul de bine: că acest război nu va avea câștigători. Știm că va avea, poate, un singur beneficiar, care s-ar putea să se numească SUA și complexul ideologic-militar format de așa-zișii neoconi și aparatul militar american, deși și această victorie s-ar putea să fie iluzorie.

În rest, numai perdanți. Primul dintre perdanți, într-o manieră de carnagiu tragic, e deja Ucraina. Un stat aproape anihilat de un război pe care l-a purtat și în care a fost purtată dincolo de orice calcul rațional și din păcate, în relațiile, conflictele dintre state, calculul rațional este esențial.

Nu știu când și cum își va putea reveni Ucraina din catastrofa în care a intrat și se afundă.

Celălalt mare perdant este Uniunea Europeană.

Aicea, lucrurile nu vor atinge, desigur, adâncimea măcelărească a vieții din Ucraina, dar vor consemna o nouă Uniune Europeană, dacă o vom mai putea numai așa. O uniune europeană devoalată, o uniune care arată acum ceea ce n-a recunoscut niciodată și ceea ce nu poate fi niciodată, anume că nu poate avea statutul de mare putere, dacă e să vorbim de rațiuni strategice și militare.

Doi, poate mai grav: e că UE a avut în acest moment, după invazia rusă din Ucraina, șansa de a face credibilă o identitate europeană. Acea identitate europeană, pe care liderii uniunii de care vorbesc mereu, dar o așează greșit în zone eterice. De data asta, așa cum se întâmplă de fiecare dată în istorie, un pericol comun putea naște o identitate comună: nu s-a întâmplat asta. De ce?

Pentru că pivoții uniunii, în primul rând Germania, au clacat. Ei n-au putut pune în fața presiunilor americane propria agendă, n-au putut spune „suntem o lume, avem interesele noastre”. Uniunea a cedat, după câteva serii la figură, ca să zic așa, în câteva luni, a devenit o anexă servilă, pasivă, docilă a SUA. Și cu asta orice pretenție de identitate europeană a dispărut.

De ce e grav asta? Nu doar pentru că infirmă un slogan atâta vreme agitat de liderii UE, ci și pentru că, compromite baza, ultimul nivel de referință al uniunii. Să luăm un exemplu: în mod normal, statele mici ale UE – cum e și România – ar fi trebuit să se poată replia în structurile, în identitatea redescoperită a UE. Nu mai au unde, pentru că lucrul ăsta s-a dovedit o iluzie, au rămas în bătaia vântului.

Est europenii sunt puși între a alege între un stăpân și altul, au ales. Au ieșit de sub dictatura sovietică, au intrat în zona UE și acum află că de fapt sunt într-o zonă condusă de șeful UE, care sunt Statele Unite. Pentru statele mari ale Europei de Vest, problema se punea în termeni ceva mai buni: a avea un stăpân sau a nu avea? A duce o politică independentă, pe cât posibil, sau a fi un satelit american?

În momentul în care, în primul rând Germania și după oarecare ezitări Franța au capotat, și-au acceptat docil rolul de servant, de adjutant al Americii, operația a dus cu ea la fund tot ce-ar fi însemnat relevanța Uniunii Europene.

Din motivul ăsta spun că Uniunea va fi principalul perdant istoric al războiului din Ucraina.

Partea a II-a, mâine 13 septembrie