Odată cu schimbarea unui regim politic, personalitățile și persoanele importante ale vechiului regim devin, adesea, dușmani ai regimului proaspăt instaurat. Totodată, adeseori, membrii marcanți, dar și persoane care manifestă o închipuită sau reală rezistență față de autoritatea noului regim, ajung să plătească cu viața pentru faptul că: aparțin unei alte perioade istorice, au altă ideologie politică, au altă mentalitate, sau știu prea multe amănunte referitoare la oamenii noului regim, sau la maniera în care a avut loc instaurarea noii orânduiri politico-sociale.
Un român patriot uitat în mod forțat, datorită regimului stalinist din proaspăt proclamata Republică Populară Română, a fost și Vasile Stoica, un transilvănean diplomat, publicist, analist politic și asistent apropiat al lui Tomáš Masaryk (filozof, sociolog și om politic cehoslovac, care a militat pentru independența Cehoslovaciei în timpul Primului Război Mondial și a devenit fondatorul și primul președinte al Cehoslovaciei. Este numit din acest motiv „Președintele eliberator”. Inițial, el și-a dorit să reformeze monarhia habsburgică într-un stat federal democratic, dar, în timpul Primului Război Mondial, a început să susțină abolirea monarhiei și, cu ajutorul Aliaților a reușit în cele din urmă acest lucru. A fost, de asemenea, nominalizat de șaptesprezece ori la Premiul Nobel pentru Pace).
Vasile Stoica a terminat școala elementară din Avrig, după care a urmat cursurile școlii ortodoxe de la Brașov și pe cele ale Liceului Maghiar de Stat din Sibiu. Apoi a studiat la Facultatea de Litere a Universității din Budapesta (1909-1913), cu specializări la Paris (două semestre) și București. Interesul pentru politică se manifestă de timpuriu, Vasile Stoica devenind membru al Partidului Național Român din Transilvania și Ungaria încă din anul 1909. În octombrie 1913 a devenit președinte al organizației culturale „Petru Maior” a studenților români din Budapesta.
În perioada 1913-1914 Vasile Stoica a fost profesor la „Școala de fete” a Astrei din Sibiu, având apoi funcția de redactor la cotidianul Românul din Arad, în perioada august – septembrie 1914. În momentul în care începea Primul Război Mondial, Vasile Stoica avea gradul de sublocotenent, astfel că și el a fost mobilizat în armata austro-ungară, de unde, datorită orientărilor sale pro-Antantiste, pleacă în scurt timp în România. Cunoscător a 14 limbi străine, Vasile Stoica a luptat pentru fondarea, recunoașterea internațională și consacrarea României Mari. Vasile Stoica a fost cel care a redactat „Proclamațiile către Țară și Armată” lansate de regele Ferdinand I cu prilejul intrării României, în august 1916, în Primul Război Mondial. S-a remarcat prin participarea sa ca voluntar în acest război, fiind rănit de două ori și operat în mai multe rânduri la Iași, obținând astfel decorația „Virtutea Militară”. Vasile Stoica a participat, în perioada 22 iunie/5 iulie 1918, în calitate de cofondator, la înființarea Ligii Naționale a Românilor din America, fiind ales președinte. Liga a fuzionat, în data de 13 septembrie 1918, cu Comitetul Național Român din Transilvania și Bucovina, fondat în 17-30 aprilie 1918, la Paris, sub președinția lui Traian Vuia. În februarie 1919 a participat, ca ofițer de legătură între delegațiile engleză și americană, la Conferința de Pace de la Paris, la propunerea lui Ion I.C. Brătianu. Începând din 16 iulie 1921 intră în Ministerul Afacerilor Străine din București, unde devine, în perioada 1930 – 1936, ministru plenipotențiar la Tirana și Sofia. În perioada 1937 – 1939 a fost ambasador în Țările Baltice.
În perioada 1939 – 1945 a fost secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, iar în 1946, Petru Groza îl trimite la Conferința de Pace de la Paris pentru a susține cauza României ca țară cobeligerantă. În momentul în care s-a trecut la instaurarea comunismului în România, Vasile Stoica refuză să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, fapt ce a cauzat începerea unei perioade de șapte ani de detenție, mai precis între anii: 1948 – 1954. În 1957 este arestat din nou și condamnat la 10 ani de închisoare. Moare doi ani mai târziu la închisoarea Jilava. Acesta a fost sfârșitul unui patriot care a căzut victimă a prigoanei comuniste: „Vasile Stoica s-a stins cu zile, la Jilava, septuagenar, însă plin de idei și de proiecte. A făcut o infecție la picior, din cauza unei rosături de zeghe, n-a primit asistența necesară și a murit în infirmeria închisorii. Nu am văzut însă la el niciun gest de incriminare, niciun gând vindicativ. Omul înțelegea că lucrurile s-au schimbat, că trebuie să reziste cât mai demn, el și familia lui.” (Fragment dintr-un interviu cu Alexandru Zub realizat de Ioana Boca, 2002 (Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului) și publicat în Alexandru Zub la Sighet, editori Andrea Dobes şi Ioana Boca, cuvânt înainte de Romulus Rusan, colecția Istorie Orală, Fundația Academia Civică, 2012 – https://www.memorialsighet.ro/vasile-stoica/). Cum se autocaracteriza Vasile Stoica: „Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter și de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului țărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent și hărnicie; îmi ador țara și poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viața mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poți realiza o operă atât de importantă.” – Cicerone Ionițoiu, Cartea de aur a rezistenței românești împotriva comunismului, I, București, Tip. „Hrisovul”, 1995, p. 154.
Istoria este plină de personaje controversate, iar unul dintre acestea este și Petru Groza, cel care a contribuit activ la eliminarea lui Vasile Stoica și la distrugerea amintirii sale, drept important membru al societății românești, pre-comuniste. Petru Groza, omul care s-a născut în familia preotului ortodox Adam Groza (deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la data de 1 decembrie 1918), om care s-a implicat activ în viața Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911, și cu o carieră politică controversată (membru al Partidului Național Român și al Partidului Poporului), avea să devină un fanatic fără pereche, care își va elimina sistematic și violent competitorii și contestatarii. În plus, și mai interesant este faptul că, bătrân și bolnav fiind, Petru Groza a fost silit să accepte, la data de 7 februarie 1953, dizolvarea Frontului Plugarilor, un concurent și „junghi în coastele” comuniștilor. Cu toate acestea, Groza nu s-a înscris în PMR, astfel că a reușit performanța politică de a se situa în poziții de frunte în cadrul regimului, fără să fi fost vreodată membru de partid. O explicație poate să fie și abilitatea cu care a reușit să-și atragă sprijinul și încrederea lui Stalin:
„M-am apropiat de el. Acesta stătea pe un soi de cotineață, ceva mai înaltă ca podeaua. M-am aruncat în genunchi, i-am sărutat picioarele și i-am spus: În sfârșit mi-am atins idealul de mic copil. Ziua asta va fi cea mai frumoasă zi din viața mea. Stalin, vădit impresionat, m-a luat de braț, m-a ridicat, m-a îmbrățișat. Îi făcuse o impresie deosebită circul meu și pe urmă l-am câștigat. Eram un teatralist fără pereche!” (Corneliu Coposu – Dialoguri cu Vartan Arachelian).
