Camera Deputaților a adoptat, în procedură de urgență, un proiect de lege care urmărește să introducă în școală, obligatoriu, o materie numită „Istoria Evreilor. Holocaustul”, informează EduPedu.
Acum, soarta legii se va decide la Senat, cameră decizională. Legea are mari șanse să treacă, dat fiind faptul că printre inițiatori se află liderii PSD, Marcel Ciolacu, UDMR – Kelemen Hunor, președintele Senatului, Anca Dragu dar și actualul ministru al Educației, Sorin Cîmpeanu.
Conform expunerii de motive, însă, inițiatori apar doar doi deputați de la minorități: Ovidiu Ganț și Silviu Vexler.
Înveți și ajuți! Cumpără-i copilului tău manualul „O istorie a lumii pentru copii” de Virgil Hillyer, și vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
Legea a primit aviz negativ de la Consiliul Economic și Social, care a semnalat că produce un „precedent periculos” prin modificarea planurilor cadru în Parlament.
În sprijinul legii a sărit și Alexandru Muraru, consilier al premierului și reprezentant special al Guvernului pentru Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei. Acesta propune elaborarea conținuturilor aferente de către experții Ministerului Educației, în parteneriat cu Institutul Național pentru Studierea Holocaustului în România “Elie Wiesel”.
Înveți și ajuți! Cumpără-i copilului tău manualul „Geografie elementară” de Charlotte Mason și vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
Propunerea legislativă privind unele măsuri pentru studierea istoriei evreilor și a Holocaustului” a fost depusă la doar câteva zile după ce, la Malmo (Suedia), pe 13 octombrie, Președinția anunța un angajament al României în cadrul Forumului dedicat Comemorării Holocaustului și Combaterii Antisemitismului, angajament ce menționa, între alte măsuri: “Revizuim, actualizăm și consolidăm educația privind Holocaustul pentru elevii români”.
În Camera Deputaților, s-au înregistrat 270 de voturi pentru, 8 contra și 25 de abțineri. Majoritatea voturilor „contra” au venit de la AUR, 7, iar celălalt vot a venit de la PNL.
S-au abținut: un deputat de la PSD, 19 de la AUR și 5 de la USR.
Istoria Evreilor sa fie predata in Israel.
Carte interzisă în 1994 și trimisă la topit. Cum a fost salvată totuși!
Situația evreilor din România 1939-1941,
(carte interzisă în 1994 și trimisă la topit)
Pag. 05; (textul cărții începe cu pagina 5)
Notă explicativă (1)
Paginile numerotate de la 15 la 401 cuprind textele din care a fost alcătuită lucrarea Situația evreilor din România, vol. I (1939-1941) partea întâi.
Precum se vede din foaia de titlu facsimilată, autorii acestei lucrări sunt Dr. Ion Alexandrescu, Dr. Constantin Botoran, Dr.Ion Calafeteanu, Colonel (r) Dr. Nicolae Ciobanu, Florica Dobre, Locotenent-colonel Alexandru Duțu, Irina Duțu, Colonel (r) Aurelian Miriță, Locotenent-colonel Alexandru Oșca, Locotenent-colonel Petre Otu, Gheorghe Pintilie, cu colaborarea dumnealor Dr. Maria Covaci, Ion Neacșu, istorici binecunoscuți cu toții.
Lucrarea datată 1994, avea într-adevăr să apară în acel an. A fost tipărită într-un tiraj corespunzător importanței subiectului tratat și urma să fie lansată și difuzată după tipicul consacrat. În preziua lansării însă, cartea a fost oprită de la difuzare și trimisă la topit, fiind așadar literalmente distrusă, și asta din dispoziția (ordinul) domnului Augustin Buzura, președintele Fundației Culturale Române, sub a cărui egidă s-a întocmit volumul. S-au salvat totuși câteva exemplare și copia unuia a ajuns, după ani de zile, în biblioteca Uniunii Vatra Românească, filiala București, adusă de unul dintre cei mai respectabili fondatori ai organizației noastre. Comitetul director al UVR – București a decis publicarea acestei cărți, considerând că avem de-a face cu o lucrare științifică de o probitate ireproșabilă, totală, concepută în respectul dplin al adevărului și al ființei umane. Deplângem, în această ordine de idei, precaritatea principiilor și a motivațiilor în temeiul cărora s-a produs gestul inadmisibil într-o societate civilizată de a împiedica publicarea unor documente istorice al căror loc este în conștiința publicului și în sfera de interes și cercetare a specialiștilor.
Evident, dl. Augustin Buzura va fi să dea explicații publice despre tot ce a fost. Sperăm că deslușirile sale nu vor scădea cu nimic din statura morală a omului și a scriitorului cu acest nume, dând astfel o meritată satisfacție cititorilor, deloc puțini, care îl prețuiesc pe Augustin Buzura în mod deosebit. Subsemnatul, în urmă cu câteva săptămâni, întrebându-l pe Augustin Buzura despre acest „incident”, am înțeles că în felul acesta, trimițând cartea la topit, președintele Fundației Culturale Române a cedat presiunilor exercitate de câțiva lideri ai comunității evreiești din România, cărora li s-a părut inadmisibil faptul că printre materialele cu valoare de document istoric au fost inseriate și câteva articole de ziar…
Mai multe despre acest veritabil libricid vom afla acum, probabil, când republicarea cărții face din cele petrecute în 1994 un caz public imposibil de trecut sub tăcere.
O bună parte din documentele pe care autorii cărții le-au salvat din neantul depozitelor de arhive au o anumită forță probatorie în disputa care se duce de ani de zile pe tema producerii unui holocaust anti-evreiesc în România anilor 1939-1944. Presupunem că acest aspect a determinat gestul pripit, dar atât de expresiv, fără voie dezvăluitor și mărturisitor al celor care au cerut distrugerea cărții. Lăsăm cititorilor, îndeosebi specialiști, să decidă singuri sensul probațiunii pe care o fac aceste documente, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt unanime în a susține una din teze. Deseori constatăm o contradicție vădită între aceste documente, ceea ce ar dovedi că disputa amintită nu se încheie acum, prin publicarea documentelor de față. Credem însă că gestul de a opri de la publicare aceste documente are o forță probatorie copleșitor mai mare. Este un gest mai elocvent decât toate dovezile istorice posibile. În mod normal, această fărădelege pune capăt disputei despre holocaustul din România. Căci gestul de a pune pumnul în gură adversarului dovedește reaua credință a făptașului, grija nefericită de a ascunde adevărul, preocuparea sistematică și conștientă de a împiedica aflarea adevărului. O asemenea atitudine este caracteristică numai celor care știu că se înscriu în fals și în minciună prin ideile și tezele promovate.
Or cei care au împiedicat difuzarea cărții „noastre” sunt acei reprezentanți ai comunității evreiești din România care și-au făcut un scop al existenței lor ratate din a convinge lumea și în primul rând pe români că românii, autoritățile guvernului Antonescu, au ucis câteva sute de mii de evrei…
Pe ringul de box, într-un asemenea moment al disputei, un arbitru corect oprește meciul și îl declară învins prin descalificare și excludere din viața și lumea sportivă pe combatantul care s-a folosit de procedee necinstite și neregulamentare. Un astfel de gest nesportiv, neregulamentar, laș și de-a dreptul abject îl constituie și „povestea aproape incredibilă a topirii întregii ediții a cărții istoricilor militari” (aprecierea îi aparține d-lui Teșu Solomovici). Între oameni de onoare – spectatori, arbitri sau combatanți în disputa pentru aflarea adevărului despre holocaustul din Transnistria, problema s-a rezolvat și s-a tranșat astfel definitiv în momentul când infamia comisă prin topirea cărții este descoperită și dată în vileag. Nu mai încap alte cuvinte nici pentru explicații, nici pentru scuze ! Nu le acceptăm ! Nu mai avem ce discuta căci nu mai avem cu cine !
*
Uniunea Vatra Românească, organizație în care procentul de istorici este mult peste media întâlnită în organizații similare, în colaborare cu Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR, a dezbătut în mai multe întruniri științifice întrebarea, problema a fost în România un genocid antievreiesc, un holocaust ? La capătul acestor dezbateri ne-am considerat îndreptățiți să conchidem că nici nu poate fi vorba de așa ceva, că, mai degrabă, evreimea are datorii de recunoștință față de poporul român, are motive de a-și face public mea culpa față de omenia românească, al cărei beneficiar a fost de atâtea ori și căreia nu o singură datăi-a răspuns printr-un comportament ingrat și infam.
În asemenea cazuri o confirmare în plus nu are ce să strice, iar disponibilitatea noastră pentru anticul principiu audiatur et altera pars este și va rămâne intactă. Nu ascundem totuși că am înregistrat, cu satisfacție, capacitatea documentelor publicate în paginile următoare de a demonstra că într-adevăr nu se poate vorbi de un genocid împotriva evreilor săvârșit de autoritățile românești sau, cu atât mai puțin, de poporul român însuși. Dar ne-a cutremurat, în schimb, încă o dată, răsunetul întrebării pe care și-o punea Nicolae Iorga față de cele ce se petreceau atunci, în vara lui 1940, în Basarabia și Bucovina, cu bieții români: De ce atâta ură ? O întrebare la care încă nu avem răspuns, iar eu unul, personal, nici nu mă grăbesc să-l aflu.
Ion Coja
4 iunie 2003