Preotul buzoian Paul Iulius Negoiţă, un cunoscător al sistemului de azile pentru persoane vârstnice, este de părere că rezolvarea problemei relelor tratamente din azile stă în mâinile aparţinătorilor. Părintele nu este de acord cu faptul că aceste cămine de bătrâni au devenit o modă, şi nu o excepţie şi îi încurajează pe copii să-şi îngrijească părinţii acasă. Acesta susţine ferm că că societatea nu ar trebui să-şi abandoneze bunicii în azile, subliniind că aceasta este cheia problemei: păstrarea vârstnicilor în familie.
„Eu am încredere în cei din breasla mea în ceea ce priveşte tratamentul aplicat bătrânilor în azile. Nu-s oameni de afaceri, ci umanişti, filantropi, creştini, motiv pentru care eu chiar am încredere în ceea ce fac colegii mei care s-au dedicat unei asemenea activităţi. Părintele Daniel Necula este un exemplu!
Biserica, în ansamblu, s-a implicat în organizarea unor activităţi de acest fel, deşi rolul bisericii nu este acela de a asigura asistenţă socială, într-un stat în care toţi plătim impozite, pentru ca cei în nevoi să primească cele necesare. Totuşi, în spirit caritabil, biserica îşi face treaba.
Revin totuşi la un îndemn pe care ni l-a dat Înaltpreasfinţitul Ciprian: nu vă duceţi părinţii la azi şi învăţaţi-vă enoriaşii să-şi îngrijească părinţii acasă, în familie.
Aici este cheia problemei şi despre aceasta nu se vorbeşte astăzi. Sistemul trebuie schimbat. Prioritatea trebuie să devină păstrarea bătrânilor în familie, iar statul trebuie să creeze un cadru adecvat. Jocurile politicianiste nu fac doi bani, atâta vreme cât nu înţelegem care este cauza problemei: lăcomia unora de a face bani pe baza lipsei de sprijin acordat de unele familii membrilor săi.
Azilul trebuie să fie o excepţie, nu o modă. Bunica mea îmi spunea mereu: pe mine să nu mă duceţi la azil. Poate că nu azilul în sine era cea mai mare problemă, ci ruşinea unei familii care nu era în stare să-şi îngrijească bătrânii. Părinţii mei şi-au adus aproape părinţii şi i-au îngrijit, deci bunica nu a ajuns niciodată la azil, deşi nu le-a fost uşor.
În concluzie, nu mă interesează absolut deloc jocurile de imagine actuale, însă m-aş bucurat ca toţi, începând de la profesorii de religie la slujitorii din parohii, să urmăm sfatul înţelept de a ne îngriji bătrânii, de a-i ţine lângă familii. Am primit o lecţie cu toţii din nefericita poveste a azilelor groazei.
Uitaţi-vă ce se întâmplă dacă-i lăsăm pe mâna străinilor pe părinţii noştri. Da, e greu, dar nici noi nu ştim cum ne va fi la bătrâneţe şi ce semănăm…
Pe mine m-a durut mai mult decât neputinţa bătrânilor, neşansa lor de a nu avea cine să-i îngrijească la casa lor, în mediul lor.
Chiar dacă erau trataţi regeşte, tot nu erau fericiţi departe de casă, de familie, de normalitatea…”, scrie preotul Paul Iulius Negoiţă pe blogul său.
