OPINIIUn oraș de suflet

Un oraș de suflet

De câte ori pun piciorul în București inima mi se dilată și se chircește simultan.
De cum pășești afară din avion (o să povestesc altă dată despre politica orientată pe enervarea clientului a celor de la Blue Air) iei contact cu brambureala bine organizată a formalităților de granița, o adevărată pregustare a eventualelor viitoare contacte cu birocrația românească.

După părăsirea aeronavei, aștepți vreo 20 de minute umplerea unui autobuz care te plimbă preț de un kilometru și apoi își varsă conținutul de pasageri la intrarea unei clădiri, de unde intri într-o mățăraie de coridoare amețitoare, cu scări clasice alternând cu cele rulante, când sus când jos, trăgând după ține bagajele pe o lungime mult mai mare decât cea parcursă în autobuz. Te întrebi firesc dacă în locul autobuzului nu s-ar fi putut optimiza acest traseu iritant, dar îți aduci aminte că nu ești în Germania, așa că taci și îți urmezi cuminte destinul.

La capătul drumului amețitor prin labirint, frecându-ți valiza de alți pasageri, te regăsești brusc într-o imensă sală patrulateră, cu vreo 18 ghișee de control al pașapoartelor, așezate pe trei laturi. Ești captiv la mijloc și îți ia ceva timp să ghicești care o fi coadă cea mai scurtă (ceea ce este imposibil – mereu celelalte vor înainta mai repede ca a ta!).

Îmbulzeala de aici aduce mai degrabă cu o coadă la carne de pe timpul răposatului decât cu un control de frontieră la intrarea într-o țară UE, iar îndemnurile disperate rostite de la megafon de a păstra distanța socială de 2 metri ti se par intenționat ironice. Când ești pe punctul să-ti arăți fața descoperită grănicerului, auzi de la același megafon că „stimați călători, durata estimată de rezolvare a formalităților de intrare este aproximativ o oră”. Te uiți la ceas – da, are dreptate. A trecut aproape o oră de la aterizare, dar afli acest amănunt abia la sfârșit, când informația e deja inutilă. Dar ce contează, ești fericit că ai pășit pe pământul patriei!

Dacă nu ai pe nimeni care să te aștepte la aeroport, poți profita să îți îmbogățești cunoștințele despre capitală luând expresul până la Piața Unirii. În două ore de călătorie, privind pe fereastră transformările aduse de modernitate parcurgi întreg spectrul de la ridicol la sublim: cocioabe și clădiri dezafectate alternează cu mini-palatele noilor îmbogățiți, centre comerciale ultimul țipăt, reclame stridente pentru aproape orice, șosele suprapuse care trec peste drumuri cu gropi, cerșetorii la intersecțiile semaforizate se strecoară abil printre jeep-uri, parcurile și copacii verzi alternează cu maldăre de gunoi nestrânse. Totul, cum spuneam, în aproape două ore de mers, într-o circulație de-a dreptul vîscoasă, cu multe pauze. Și apoi, inevitabil, dopul dintre Piața Romană și Unirea, cu mersul târâș pe Magheru, unde bicicleta avansează mai repede ca BMW-ul. Și tot pe Magheru, cel mai circulat bulevard din țară, privești cu jenă la clădirile fantomă, ruine recente ale unui secol abia încheiat.

Când ajungi acasă la părinți, îți dai seama că între Malaga și Otopeni ai făcut tot atâta timp ca între Otopeni și Berceni. Dar ce-i drept, peisajul a meritat.

Un fapt frapant – Bucureștiul este foarte verde. Nu „verde” în sensul ideologic, ci verde pur și simplu. Aduce pe alocuri a suburbie de metropolă nord americană. Asta îmi place, pentru că locuiesc într-un oraș mai degrabă gri, cu ruine de peste 1000 sau 2000 de ani (ceci drept, unele arată mai bine că cele de pe Magheru). Apoi oamenii sunt …speciali. Da, suntem europeni, fără discuție, dar din aceia care nu ne omorâm cu firea… Observi un ciudat amalgam de occidentalizare căutată și orientalism autentic – centrele comerciale sunt curate și bine organizate (de ce oare cei de la aeroport nu își angajează un consultant privat în optimizare?), serviciile de plată sunt automatizate, ești servit cu formule de politețe învățate de la alții, dar la câțiva metri mai încolo se află tarabele și bazarurile de inspirație turcească, vânzătorii ambulanți în pantaloni scurți și cu maieu fără mâneci, covrigăriile și țigăncile cu flori. Plutește peste tot un aer de jemenfișism (je m’en fiche), un dispreț visceral față de regulile sosite pe filieră străină, care constituie deopotrivă farmecul și probabil secretul rezistenței noastre printre veacuri.

Apoi desigur, prietenii din copilărie și tinerețe, cu care atunci când te întâlnești îți dai seama că timpul nu a trecut deloc, ci e doar o iluzie. Conversațiile cu ei nu încep, ci se continuă, reluate parcă exact din momentul când v-ați întâlnit ultima dată (care poate fi în unele cazuri la examenul de bac la română…). Iar în afară de prieteni, tot la fel ca pe vremuri sunt oamenii din cartier – burtosul cu maioul dat peste cap, bătrâna care vinde pătrunjel cu 1 leu legătura, muncitorii care repară aceeași veșnică groapă din asfalt. Sunt aceleași personaje ca acum 25 de ani, doar că ele sunt interpretate de fii și fiicele celor de atunci.
Blocurile cu zugrăveală aproximativă alternează cu cele “reabilitate”, trecerile de pietoni se respectă ceva mai mult ca pe timpuri, dar prudența este mereu necesară. Piețele sunt acum acoperite și sunt dotate cu aer climatizat. Abundă în schimb farmaciile – mereu pline cu clienți, majoritatea în vârstă, care practică masiv auto-medicația. “Ce aveți, doamnă, pentru coloană, pentru ficat, pentru reumatism, pentru memorie?”.

Bineînțeles, Bucureștiul nu ar fi București fără centrul vechi, cu clădirile sale somptuoase amestecate cu restaurante și terase care fac deliciul turiștilor străini, cu atmosfera de nici Orient nici Occident, cu chelnerii nici excesiv de obraznici, nici din cale afară de politicoși, cu berea rece de la butoi și mâncarea delicioasă atunci când o nimerești (adică destul de des, ca să fim corecți!).

Una peste alta, Bucureștiul este un oraș ce oglindește destul de bine sufletul românesc – vrem să părem europeni, dar nu prea tare, ne căutăm, deși nu vrem cu adevărat să ne găsim, vrem să părem ce nu suntem, deși suntem exact ceea ce părem.

Adică un oraș pe care să-l iubești – necondiționat.

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul global și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume susținerea cauzei naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Trebuie să știți: nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă îți place și dorești să citești și în continuare materiale pe R3media, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3media

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Cele mai populaR3 articole

Articole R3laționate

IMPORTANT