Nichifor Crainic (pe numele său real Ion Dobre), a luat suflare dumnezeiască în această lume pe data 22 decembrie 1889, în satul Bulbucata din județul Vlașca (astăzi Giurgiu). Dumnezeu, fără doar și poate îi hărăzise o viață vrednică de pomenire și pilduitoare pentru generațiile viitoare. O viață dedicată mai presus de orice credinței în Hristos; îmbogățită cu daruri duhovnicești și literare de excepție. Dobândite prin cele mai extreme experiențe de viață: de la măreția ipostazelor de scriitor, jurnalist, profesor, academician, or ministru și până la starea de jos a umilințelor, foametei, bătăilor, bolilor și frigului îndurate în cruntele temnițe comuniste, vreme de 15 ani.
Debutul literar
Scrierile sfinte sunt acelea care odată așternute și citite, hrănesc necondiționat sufletul. Ele nu pot avea ca sursă decât dragostea și mila lui Dumnezeu. Iar Nichifor Crainic a găsit această sursă inepuizabilă, pe care a simțit încă din tinerețe să o împărtășească celorlalți. Talentul său, dar neprețuit de la Dumnezeu, a început să crească odată cu anul 1904, atunci când a obținut prin concurs o bursă la Seminarul Central din București, reușind primul dintre cei 750 de candidați înscriși pentru 17 burse.
A început să publice versuri începând cu anul III de seminar, chiar dacă disciplina școlii era severă, iar arhimandritul Iuliu Scriban (director al Seminarului) „nu vedea cu ochi buni literatura și nu permitea elevilor să se manifeste în afară”. Din acest motiv, a fost nevoit să-și ia pseudonimul de Nichifor Crainic, pe care l-a legalizat mult mai târziu, prin Parlament, în anul 1926 – nume pe atunci, deja de rezonanță.
În anul 1912 a absolvit seminarul și și-a continuat studiile la Facultatea de Teologie din București urmând simultan cursurile Facultății de Litere. Pentru a se întreține a activat totodată ca funcționar la Casa Corpului Didactic.
Cursurile de la Facultatea de Teologie nu i-au oferit prea mare satisfacție sufletească, întrucât considera că este o mare pierdere lipsa unor cursuri de mistică ortodoxă: „singura care te face contemporan cu Dumnezeu”. Din această „secetă și nostalgie duhovnicească” aveau să apară poeziile „Iisus prin grâu” și „Patriarhală”.
În anul 1916 și-a luat licența în Teologie cu o temă despre „Armonia Evangheliilor”. Iar apoi, până în anul 1918 a fost pe front, servind ca soldat sanitar. A debutat ca ziarist în acest răstimp la ziarul condus de Nicolae Iorga, Neamul Românesc, fiind deopotrivă redactor și militar.
„Gândirea” și mistica
După încheierea Primului Război Mondial, Nichifor Crainic a condus revista Luceafărul înființată de Octavian Goga la Sibiu și mutată la București. În același timp a fost redactor principal al revistei Lamura înființată de Alexandru Vlahuță și editată pentru învățători, de Fundația Principele Carol.
După revenirea sa de la Viena, a început să publice la revista literar-artistică Gândirea; o revistă ce fusese înființată mai întâi la Cluj Napoca de către scriitorii Cezar Petrescu și Gib Mihăiescu. În scurt timp Crainic a devenit mentor al acestei publicați, în special odată cu primul său eseu intitulat „Iisus în țara mea”. Un articol despre ortodoxie și rădăcinile ei adânc înfipte în conștiința poporului nostru.
La recomandarea lui Nicolae Iorga, prințul Carol l-a numit în anul 1923 directorul secției culturale a Fundației Carol, iar în anul 1924 a înființat alături de Cezar Petrescu, Pamfil Șeicaru, Victor Ion Pop și alții, ziarul Cuvântul.
Din anul 1927 a început să predea în cadrul Facultății de Teologie Chișinău disciplina pe care și-o dorea atât de mult încă de pe băncile facultății: mistica ortodoxă. După șase ani de navetă București-Chișinău, a fost chemat acasă prin unanimitatea de voturi a Senatului universitar al Universității din București, ca să înființeze o catedră similară, unde a predat până în anul 1944.
Nichifor Crainic este de asemenea cel care s-a adresat printr-o scrisoare deschisă Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, solicitând publicarea Filocaliei. În cadrul ședinței Sfântului Sinod din 28 iunie 1938, Mitropolitul Nicolae Bălan și-a luat angajamentul tipăririi acesteia. Din acest demers și prin colaborarea fructuoasă a vrednicilor de pomenire Părințiilor Arsenie Boca și Dumitru Stăniloae, avea să apară întâia ediție românească a Filocaliei, lucrare monumentală a spiritualității ortodoxe universale.
Întemnițat, necondamnat
Pentru demnitățile politice pe care le-a avut (în special în perioada 1940-1941 – de ministru al propagandei), dar și pentru închipuite articole fasciste publicate, în anul 1945 a fost inclus în Procesul ziariștilor, judecat și condamnat în contumacie, la 25 de ani muncă silnică. Acuzatorul public al comuniștilor din acest proces a fost Alexandra Sidorovici, nimeni alta decât soția lui Silviu Brucan.
Pe data de 24 mai 1947 Nichifor Crainic s-a predat autorităților, făcând imediat demersuri pentru a-i fi anulată pedeapsa: „M-am predat la 24 mai 1947. Am făcut contestație și, în noiembrie 1947, mi s-a anulat pedeapsa și s-a început rejudecarea. Dar în 19 iunie 1948, înainte de terminarea procesului, am fost depus la Aiud” (A.C.N.S.A.S., dosar 3722, vol. 1, f. 177-178). Fără să existe vreo condamnare pe numele său, avea să nu mai iasă din temnița Aiudului decât după 14 ani, la eliberarea definitivă din anul 1962. Împlinise vârsta de 58 de ani în clipa în care a fost aruncat în Penitenciarul Aiud. Cu scurte perioade petrecute la Jilava și Văcărești, Aiudul îi promitea să îndure cele mai crunte bătăi, foamete, frig, boli grave. Însă toate aceste crude și nedrepte suferințe i-au intensificat condeiul; producând cele mai sensibile poeme ale închisorilor comuniste scrise, ori memorate vreodată de alți deținuți. Redau mai jos una dintre ele. O poezie ce reliefează clipele îngrozitor de grele ale temniței. Clipe când numele Preadulcelui Iisus se așternea cu dor nebun pe buzele suferinzilor; chemându-L cu lacrimi țâșnite din foamete și frig:
Cântecul foamei
De voi fi fost cândva ciorchine,
Sunt azi o boabă stoarsă-n teasc.
În flămânzenia din mine
Turnați o zeamă și renasc.
Îmi pipăi trupul cum se stinge,
Un borș cu știr l-ar încălzi,
Un fir de iarbă de-aș atinge
Fulgerător aș înverzi.
Lăsați-mi brațul de fantomă
Să rupă de pe crengi un măr,
Mușcând, m-ar umple de aromă
Și-aș mai trăi în adevăr.
În țara turmelor și-a pâinii
Eu zac pe lingură și blid,
Lăsați-mă s-acin cu câinii
Ori să cerșesc pe lângă zid.
O, Milostivule, Tu care
Din doi ciortani și cinci colaci
Făcuși un munte de mâncare
Să saturi gloate de săraci,
Repetă, Bunule, minunea
Și ospătează mii de guri
Iar mie ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi doar un coș de firmituri!
În anul 1995, post-mortem, Nichifor Crainic a fost reabilitat prin Decizia nr. 17/1995 a Curții Supreme de Justiție, recunoscându-se definitiv că Procesul ziariștilor din anul 1945 nu a fost decât încă o făcătură a comuniștilor.
