Gabriel Andreescu, cunoscut activist pentru drepturile omului, a scris o amplă analiză pe platforma Contributors, unde demonstrează falsitatea acuzațiilor care i se aduc lui Mircea Vulcănescu.

Textul vine în contextul în care Institutul „Elie Wiesel”, condus de Alexandru Florian, a făcut presiuni asupra unui liceu din București să scoată din denumirea sa numele lui „Mircea Vulcănescu”.

În replică, mai mulți intelectuali au semnat o petiție inițiată de istoricul Marius Oprea, în care cer păstrarea intactă a denumirii liceului.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Istoria Românilor, de Petre P. Panaitescu, vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media

Gabriel Andreescu arată, fără putință de tăgadă, că Mircea Vulcănescu nu a fost condamnat pentru „crime de război”, așa cum susține Institutul condus de Alexandru Florian. Mai mult, autorul susține că „originea nedreptății căreia îi cade victimă și Mircea Vulcănescu este sinergia intereselor foștilor ideologi ai stalinismului și a intereselor foștilor nomenclaturiști care au preluat puterea în decembrie 1989”.

Iată textul lui Gabriel Andreescu, integral:

Un nou Apel. Cum să explici calomnierea obsesivă a amintirii lui Mircea Vulcănescu?

Apelul

Recent a fost adresat un apel Primăriei Sectorului 4 și conducerii Liceului Tehnologic Mircea Vulcănescu împotriva reluării demersurilor de a schimba titulatura Liceului (aici). Între semnatarii apelului se află organizații (AFDPR, Fundațiile ”Doina Cornea”, Memoria, ”Ion Gavrilă Ogoranu”), foști deținuți politici (Octav Bjoza, Sergiu Rizescu), autoarele unor emisiuni dedicate omului de cultură (Lucia Hossu-Longin, Marilena Rotaru), istorici (Marius Oprea), foști disidenți (Leontin Horaţiu Iuhas), oameni de înaltă calitate etică (Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Nicolae Constantinescu).

Când în anul 2017, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului în România ”Elie Wiesel” lansase o campanie menită să elimine numele lui Mircea Vulcănescu din spațiul public, reacțiile de protest – ale unor asociații, personalități publice, instituții – avuseseră succes. „Atentatele la memorie” nu au încetat. Amintesc aici doar adresa cancelariei Sfântului Sinod din anul 2020, care transmitea slujitorilor de cult cerința Institutului ”Elie Wiesel” de a descuraja reabilitarea simbolică a lui Mircea Vulcănescu.

Imaginea denigratoare față în față cu Mircea Vulcănescu cel adevărat

Denigrarea lui Mircea Vulcănescu a fost programată de mult și a urmat în timp tactici din ce în ce mai insidioase. Astăzi a pătruns pe Wikipedia, sursa primă pentru neinformați și centrală pentru străini. Varianta românească a „Enciclopediei libere” îl prezintă pe Vulcănescu drept „politician român de dreapta” (desigur, deși nu a activat ca „politician”), având puternice idei antisemite (aberant). Wikipedia în engleză merge mai departe: nu că Vulcănescu ar fi „politician de dreapta”, ci ar fi chiar ”far-right politician.” (extremist de dreapta). Sursa acestor „contribuții” la Wikipedia se confirmă ușor: pentru prezentarea „extremistului de dreapta” este citat chiar Alexandru Florian, directorul Institutului ”Elie Wiesel”, cu un text apărut în revista 22. Acolo Vulcănescu era acuzat de „susţinerea spirituală şi morală a antisemitismului guvernării”. [1]

Astăzi, avem o perspectivă acoperitoare asupra sociologului, filozofului al culturii, eticianului și profesorului universitar. Volumele și studiile publicate de exegetul lui Mircea Vulcănescu, Ionuț Butoi oferă o cunoaștere aproape exhaustivă. Scrierile lui Butoi sunt de o mare acuratețe profesională, iată de ce, calificativele sale pozitive la adresa lui Vulcănescu nu au nicio umbră de parti-pris.[2] Alte cercetări bazate pe arhive documentează falsitatea acuzațiilor care i-au fost aduse în proces și sfidarea principiilor de justiție, finalizate cu trimiterea la temniță grea, practic, omorârea lui prin condițiile de detenție.[3] Se adaugă mărturiile celor care l-au cunoscut (câteva aici). Îl citez doar pe Emil Cioran: „Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată”.[4]

Ce-l putea face pe Emil Cioran să folosească aceste cuvinte și solemne, și calde? Mircea Vulcănescu a avut în epocă un comportament de excepție. El a protestat față la scoaterea evreilor din universități. A scris împotriva înarmării Germaniei și a luat poziție publică împotriva arderii cărților de către hitleriști, după venirea lor la putere. A intervenit pentru asigurarea de locuri de muncă unor evrei în Institutul de Statistică (și în alte ministere). Relevant pentru spiritul său, a inițiat Asociația Studenților Creștini din România, care propunea ortodoxiei o dimensiune ecumenică – atitudine în confruntare cu mișcarea studențească dominantă atunci, agresiv ortodoxistă, șovină și antisemită.

Asemenea fapte demonstrează opoziția lui Vulcănescu la ideologiile extremiste ale anilor 1930. Cine pornește la studiul vieții sale va întâlni un umanist. Plasarea lui în categoria extremiștilor de dreapta este pur și simplu infamă.

Hărțuirea memoriei lui Mircea Vulcănescu este nedreaptă și ilegală

Numeroase adrese care poartă semnătura lui Alexandru Florian au cerut repetat instituțiilor să elimine orice celebrare a personalității gânditorului omorât în închisorile comuniste. Florian a folosit de fiecare dată ca argument obligația de respectare a Legii 217/2015 care interzice cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, crime contra umanităţii şi de crime de război.

Or, Mircea Vulcănescu nu se face vinovat nici de infracţiuni de genocid, nici de infracțiuni contra umanităţii şi nici de crime de război. El nu a primit vreo sentință pentru astfel de acuzații. Fostul subsecretar de stat a fost condamnat la 1948 sub acuzația de a fi militat pentru hitlerism (în sensul de a fi contribuit la tratate economice în detrimentul statului și la finanțarea armatei germane), de a fi permis intrarea armatelor germane în țară și de a fi continuat războiul contra URSS.[5] În limbajul Dreptului internațional, al doilea motiv de condamnare a lui Mircea Vulcănescu a fost „crimă împotriva păcii”.[6] Nu „crimă de război”.

Dincolo de ignoranță sau de premeditarea de a falsifica istoria și a o manipula,[7] rămâne faptul că directorul general al Institutului ”Elie Wiesel” încalcă legea. El semnează acte care poartă antetul statului român atribuind unor hotărâri judecătorești alt conținut decât cel real. Institutul ”Elie Wiesel” ar avea competența să argumenteze în fața autorităților și opiniei publice că celebrarea omului de cultură nu este oportună.[8] Ar trebui să convingă că are dreptate. Însă directorul instituției nu face ceea ce legea îi permite, ci ceea ce legea nu îi permite, amenințând destinatarii cu denunțuri penale. Acest comportament este nedemn pentru un demnitar sau funcționar public și, desigur, îl face incompatibil cu funcția pe care o are. Susținerile false reprezintă o infracțiune: abuz în serviciu. Faptul că de ani de zile, Parchetul nu a fost sesizat, ori nu s-a autosesizat cu privire la seriosul abuz în serviciu vorbește despre carențele de civilizație, carențe pe care instituțiile le împart cu societatea românească.

Cum să explici obsesia denigratoare? Tema antisemitismului este folosită împotriva acuzatorilor comunismului

„De ce atâta încrâncenare, în legătură cu memoria unui om care a murit în închisoare?” Această întrebare, pusă de Marius Oprea (aici) cere, ca orice întrebare pe lume, o explicație. Opinia mea este, după circa 30 de ani de veghe asupra fenomenului, că originea nedreptății căreia îi cade victimă și Mircea Vulcănescu este sinergia intereselor foștilor ideologi ai stalinismului și a intereselor foștilor nomenclaturiști care au preluat puterea în decembrie 1989. („Sinergia”, o noțiune plină de conținut, compromisă prin 1990 de o zicere a lui Ion Iliescu.) Firul roșu începe cu numirea hotărâtă de Ion Iliescu, a lui Radu Florian, fost activist și profesor de marxism-leninism în anii 1950, în fruntea unui anume înființat Institut de teorie socială și politică. Tatăl și-a adus fiul, pe Alexandru Florian, deja semnatar al unor cărți de propagandă comunistă, să lucreze în instituție. În anul 1990, Institutul a constituit platforma „academică” care a legitimat reprimarea opoziției, stigmatizată cu eticheta de „fascism”, tehnica prilegiată cu care comuniștii își înfruntau adversarii dintotdeauna. Era vremea când Constantin Ticu Dumitrescu era demascat” ca fostă căpetenie legionară, torționar în Rebeliunea din ianuarie 1941 (avea atunci 12 ani!), iar actorului Dragoș Pâslaru (născut în 1951) i se punea în gură afirmația: „Sunt legionar din tată în fiu și voi lupta până la capăt pentru cauza acestei organizații”.[9] Radu Florian a promovat aceste idei în presa internațională.

Alexandru Florian a urmat o carieră în instituțiile înființate de partidul care asigura continuitatea de personal cu vechiul sistem, ca în final să fie numit director al Institutului „Elie Wiesel”. Poziția s-a dovedit cheie în rețeaua „foștilor” interesați să legitimeze, sau măcar să pună în umbră, trecutul comunist al noilor decidenți din România postdecembristă. A dat o nouă nouă putere campaniei împotriva unor disidenți, a fostelor victime și a personalităților care condamnau acuzațiile fără discernământ. Etichetele „pro-fasciști”, „pro-legionari” au curs cu susținere instituțională. (Cazul lui Octav Bjoza, fostul președinte al AFDPR, dat afară din poziția de subsecretar de stat, este un exemplu emblematic.) Mult timp implicit, anti-anticomunismul comunității conectate Institutului „Elie Wiesel” a fost asumat explicit în volumul Holocaust Public Memory in Poscommunist Romania (Alexandru Florian (ed.), Indiana University Press, 2018). 

***

Din lipsă de spațiu, „explicația” pe care o dau „încrâncenării” împotriva victimelor comunismului este simplificată, iar contururile ei sunt îngroșate (alte detalii, aici). Rămâne faptul că prin acțiunile lor, Alexandru Florian și co-echipierii săi aduc daune nu numai memoriei victimelor comunismului, ci și memoriei victimelor antisemitismului din România, tema dintâi a Institutului ”Elie Wiesel”. Căci nu poți contribui la o autentică istorie a antisemitismului fără să distingi între cei care au promovat violența împotriva evreilor și cei care, dimpotrivă, au deplâns-o și au încercat să o limiteze – precum a făcut Mircea Vulcănescu.

Mai general, folosirea temei antisemitismului împotriva dreptului la memorie al victimelor comunismului este la fel de reprobabilă ca transformarea anticomunismului în denigrarea sau uitarea victimelor Holocaustului. Prezența simbolurilor ideologiilor urii în spațiul public ridică o temă simetrică.[10] Când o societate vrea să fie dreaptă cu unii, și nedreaptă cu ceilalți, ea nu este dreaptă.

Note

[1] Vezi Alexandru Florian, „Mircea Vulcănescu și memoria publică”, Revista 22, 24 iunie 2014. Intervențiile lui Vulcănescu citate de Florian, erau răspunsuri la chestiuni pur tehnice, ridicate de Ion Antonescu, la care era dator ca subsecretar de stat. În Cabinetul Conducătorului, subsecretarii de stat nu aveau dreptul să exprime o poziție politică. Susținerea lui Florian, că Vulcănescu „a aderat şi a susţinut spiritual şi mo­ral antisemitismul guvernării”, este apoteoza unui text propagandistic.

[2] Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu după 23 august: o dare de seamă”, în Zoltán Rostás (coord.), Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist: Școala gustiană după 23 august 1944, Cartier, Chișinău, 2020; Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc (Editura Eikon, București, 2015); Ionuț Butoi, Canonizare, demitizare și realism științific. Studii despre Mircea Vulcanescu, Editura Eikon, București, 2015.

[3] Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255. Susținerile sunt confirmate până și de decizia din 19 septembrie 1946, a Procurorului delegat la Curtea de Apel București, din care citez: „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărîte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat“. A acționat „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce le fusese răpită de legile rasiale anterioare“, iar în ce priveşte acuzaţiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărînd cu competență și îndîrjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini”. Procurorul hotărâse închiderea cazului și nu fusese depus vreun recurs în timpul legal. Ca urmare, exista autoritate de lucru judecat, însă regimul nu a arătat vreo timidate în a relua procesul pe baza unei legi de altfel neconstituționale. (Vezi Dora Mezdrea, Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității, Mircea Vulcănescu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013).

[4] Ștefan J. Fay, Evocarea lui Mircea Vulcănescu, Casa Românească/ La Maison Roumaine, Paris, iulie 2000.

[5] Articolul 1, lit. a și art. 2, lit. a, art. 3, alin. 1 și 3 din Legea 312/1945.

[6] Chiar instanța care l-a condamnat a arătat că nu și-a bazat verdictul pe fapte din categoria genocidului, a crimelor împotriva umanității și a crimelor de război. A apreciat „în favoarea acuzatului” împrejurări cu statut de „circumstanțe atenuante”: subsecretar de stat fiind, „lua apărarea celor mulți și mici” și „era împotriva măsurilor violente și șoviniste”.

[7] Exemplu de manipulare. În adresa trimisă Sfântului Sinod, amintită, Alexandru Florian afirmă că „cererea reclamantei Maria Mărgărita Vulcănescu de constatare a caracterului politic al condamnării tatălui său, Mircea Vulcănescu, la pedeapsa de 8 ani temniţă grea şi la pedeapsa de 3 ani detenţie riguroasă în baza deciziunii criminale 27/26.06.1948 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost respinsă ca neîntemeiată prin decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti în data de 26.06.2019”. Directorul Institutului ”Elie Wiesel” sugerează, prin formularea intimidantă în context, că trimiterea lui Mircea Vulcănescu în închisoare nu ar fi avut un caracter politic, iar instanța actuală ar fi confirmat. Or, instanța stabilise că lui Vulcănescu nu i se aplică legea privitoare la „împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”. Desigur, sociologul-om de cultură nu avea cum să se împotrivească, până când a fost arestat, regimului comunist ulterior. De ce avocatul Mariei Mărgărita Vulcănescu a făcut gafa de a întemeia cererea fiicei lui Vulcănescu pe o lege evident neaplicabilă lui, nu știm. Vizibilă în schimb este manipularea la care a recurs Florian.

[8] Această temă depășește „cazul Vulcănescu”. Anumite decizii ale instanțelor comuniste ar trebui anulate, întrucât sunt absurde. Astfel, propaganda legionară și antisemită ale unor ziariști, vinovați fără doar și poate pentru răspândirea urii, nu poate fi echivalată cu o „crimă de război”. Reabilitările ocolesc tema de fond, viciile deciziilor judecătorești comuniste de natură politică. O analiză juridică a acestui subiect, aici.

[9] Vezi Vartan Arachelian, „Dacă ura lor ne-aunit, ce ne-a despărțit?”, în Ioana Boca (ed.), Solidaritatea este superlativul libertății, Fundația Academia Civică, București, 2015,

[10] Vezi cazul lui Ștefan Goina, activist participant la colectivizare, ajuns membru al CC al PCR, cu o efigie pe holul primăriei din Sîntana (despre care a scris Marius Oprea, aici). Ce să mai vobesc despre recentul monument dedicat „eroilor ofițeri de securitate” în cimitirul din Pitești!?