Am pus mingea la centru și am pornit cu un bolovan de gît. Cehii ne dăduseră un gol stupid pe eroarea noastră. Rică Răducanu avusese o criză de copilărie tembelă și pasase la adversar. La 1-1, cu moralul căzut, nu mai era de sperat. Ratam calificarea la Europene. Cineva a reluat jocul, mașinal, cu o pasă plictisită spre tușă. Acolo era Mircea Lucescu. În tribune și la tv, toată lumea își ținea în continuare capul în mîini și pesimismul la vedere.
Lucescu a pornit în sprint, lipit de tușă, ca o extremă clasică: drept, drept, drept, cu un fanatism încărcat de viteză. La capătul terenului, a plecat, din nimic, plină de o energie veninoasă, centrarea perfectă. Una din nenumăratele centrări perfecte pe care David Beckham avea să le imite mai tîrziu iar Lucescu le trimitea natural, cu jumătate de gol în ele.
Dobrin a apărut la întîlnire și a străpuns cu capul portarul, meciul și legea care spune că românii știu să-și vină singuri de hac. Dar toată energia împotrivirii și toată nemaivăzuta furie împotriva resemnării veniseră din cursa anti-fatalistă a lui Mircea Lucescu – fotbalist, căpitan și aripă de zbor peste neîncredere. Era noiembrie 1971 și Mircea Lucescu deschidea un model național de conduită morală. La bază, o infirmitate pozitivă: fixația pe ce e posibil și oroarea de limite.
Se poate scrie o carte vastă, un Centro-Tratat, despre arta niciodată egalată cu care Lucescu trimitea mingii perfecte din care s-au născut capete de golgeteri insațiabili. Întronarea celor mai mari jucători ”de cap” ai fotbaluilui de oriunde (Dumitrache și Dudu Georgescu) rămîne o operație irepetabilă: meci de meci, de zeci și zeci de ori, aceași centrare „a la Lucescu”, la capăt de cursă, ca o invitație la cooperare și desăvirșire balistică .
Mircea Lucescu nu a luat niciodată pauze de umplut cu regrete, melancolii și pesimism. A fost un jucător convins că șansa e așteaptă să fie chemată de convingere și un antrenor-constructor de echipe, indiferent de punctul de plecare (cu sau fără supradotați) Lucescu a fost în permanență animat de o combustie rațională și cuprinzătoare; un amestec rar, greu de numit. O etichetă extinsă? Iluminism și fotbalism modernist, susținut de optimism, internaționalism tonic, sistematic și enciclopedic, harnic și discursiv (Lucescu vorbea neobosit și argumentat)
Aceste daruri l-au așezat într-o zonă rareori frecventată de sportul și de viața publică românească. Exemplul extrem e de găsit într-un episod doldora de aberații bine venite.
La începutul anilor ’80, în vremuri depresive care mînau spre conformism și ambiție minimă, Mircea Lucescu era antrenor la Corvinul Hunedoara – echipa pe care a născut-o singur. Dar era, în același timp, și antrenor al Naționalei. Într-un meci al Corvinului, în care a simțit că echipa are nevoie de ajutor imediat. Lucescu a intrat în teren și a fost, astfel, pentru 15-20 de minute primul și poate singurul antrenor al Naționalei care intră în teren pentru o echipă de club.
Lucescu era în stare de orice elan și inițiativă. Căuta, adică, obstacole pentru a le dovedi inutilitatea și lovea mereu în moalele capului ei leneș ideea după care nu există ieșire și nu se mai poate face nimic.
În 1983, a bătut Italia, Campioana Mondială en titre, cu o Națională irepetabilă la dispoziție. Dar cheia a fost gîndirea cu care Lucescu a pus această minune de echipă în teren. Italia era a mașină fără cusur. Știa tot și nu avea cum să piardă meciurile pe care le juca „în sistem”. Baza antidotului fabricat de Lucescu a fost ideea după care Italia pierde dacă nu joacă ”în sistem”. Lucescu și-a pus echipa să joace (foarte italian) în așteptarea momentului cheie. Care a fost o fază fixă, probabil cea mai letală fază fixă imaginabilă: o lovitură liberă transformată într-un lat leneș al lui Balaci la întîlnirea cu Boloni lansat supersonic dintr-un cartier vecin. Dar capcana strategică imaginată de Lucescu a fost dizlocarea dinamică a marii defensive italiene: Balaci, ținut om la om sau, mai degrabă virus la om, de inchizitorul Gentile și-a purtat gardianul pe tot terenul și a obligat, astfel, apărarea italiană să lucreze în regimul unui picior de pod silit periodic să-și caute echilibrul.
Lucescu a făcut fotbal peste tot, din România și Italia, în Turcia și Ucraina, așa cum exporți sau însămînțezi civilizație. A dus cu el, oriunde a a antrenat, un optimism suspect la început și biruitor după primele încercări. Tocmai această capacitate moral-intelectuală l-a făcut autonom și l-a ridicat deasupra microbismului.
Lucescu, un dinamovist pur al celei mai mari generații dinamoviste (Dinu, Dumitrache, Nunweiler) a fost singurul iertat de tribalismul ostil al sectelor adverse. Toată lumea a văzut în el ceva mai important decît afilierea de clan și mai repectabil decît orice patimă locală. Această formă de recunoaștere l-a însoțit pînă la sfîrșit.
Ultima centrare a lui Lucescu își așteaptă, încă, răspunsul în fotbalul și viața românească de mîine.
Superb !