Tutuiala

Bună și globalizarea asta la ceva: ești peste tot acasă! Tocmai închei o vizită “acasă” la București și mă întorc “acasă” la Malaga. Și cum companiile BlueAir și WizzAir oferă zboruri directe între cele două “acase”, iar prețul biletului este cât o masă la restaurant, de ce să nu profit? De data aceasta mi-am luat și “desert”, adică bilet cu loc rezervat și prioritate la îmbarcare, ca să evit îmbulzeala.

Dar nu am noroc – suntem în plină pandemie, așa că protocoalele sanitare fac ca totul să meargă lent. Avioanele trebuie dezinfectate după fiecare cursă, iar pasagerii (era să spun pacienții) sunt supuși la tot soiul de controale care consumă timp.

La poarta de îmbarcare lumea e nerăbdătoare. Se așteaptă în picioare. La difuzor se anunță începutul boarding-ului. Compatrioții dau buzna ca la cozile la carne de pe vremea lui nea Nicu. S-a uitat de distanțarea socială și de biletele cu privilegii. Asta e. Mă resemnez ca ciobanul mioritic și aștept cuminte să îmi vină rândul. Ofer prioritate unei familii cu copii, apoi unor pasageri mai bătrâni și așa ajung să urc în avion aproape ultimul.

Am loc la fereastră pe rândul 7, ceea ce nu e rău. Mă uit la vecinii mei: pe scaunul din mijloc stă un tinerel de vreo 25 de ani cu un bandaj în jurul gâtului, iar pe locul dinspre culoarul de trecere se află o doamnă cu trăsături aspre, cu vârsta undeva între 55 și 60. Probabil mama tinerelului… Îmi așez bagajul sus, în compartiment, după ce mi-am scos o carte și ochelarii, plus indispensabila mască. Mă instalez cât se poate de comod, îmi pun centura, deschid cartea.

Vecinul de scaun mă întrerupe.

“Călătoriți des cu avionul?”

Simt o ușoară nervozitate în vocea lui.

“Da, destul de des. Într-o vreme chiar le număram, dar am pierdut șirul. Aș zice că în ultimii 10 ani am zburat de vreo 40 de ori”.

“Oho”, zice el scurt. “

”. Apoi după o clipă:

“Pentru mine e prima dată.”

Aaaa… Asta explică vocea tremurată!

“Serios? Bravo! Bănuiesc că aveți emoții. E perfect normal, să știți, nu trebuie să vă jenați. Eu am zburat prima dată acum vreo 20 de ani și mi-a fost foarte frică. Era o cursă Air France, de la București la Paris. A doua zi am trecut oceanul, spre Montreal. Dar mi-a trecut repede.”

Ce m-o fi apucat să-i turui atâtea detalii? Da, știu. Instinctul îmi șoptește să fac conversație ca să-mi ajut semenul să treacă cu bine prin experiența care-l așteaptă. Încerc să mă arăt relaxat, dar țin minte că ani de zile am avut emoții la decolare, la aterizare, la turbulențe sau la simplul gând că mă găsesc suspendat în mijlocul vazduhului. Ca să nu mai zic că toate poveștile despre accidente aviatice pe care le știam îmi veneau în minte tocmai atunci! Cam asta trebuie să fie și în capul vecinului meu…

Parcă citindu-mi gândurile, tânărul continuă:

“Eu în general nu sunt așa de emotiv. Numai că acum două luni am avut o operație de inimă și doctorul mi-a recomandat să nu zbor așa de repede. Dar n-am avut încotro, a trebuit să plec, mă așteaptă mama și soția în Spania. Dar sper să rezist cu bine”.

“A, deci dânsa nu e mama dumneavoastră!” Arăt către doamna din stânga.

Doamna deschide în sfârșit gura:

“Nu, nu sunt mama lui. Așa ai crezut?” Și râde.

Nu sunt sigur dacă să iau familiaritatea cu care mi se adresează “colega de bancă” drept indiciu al tinereții mele fără bătrânețe sau ca un semn că în fața lui Dumnezeu și a zborurilor cu avionul toții suntem egali.

“Scuzele mele”, zic.

“Nu, nu ne cunoaștem”, completează băiatul. “Am uitat să mă prezint, mă cheamă Victor”.

“Gabriel”, zic eu, intrând în joc.

“Io sunt Maria”. Și doamna își întinde mâna către mine, dar și-o retrage brusc. “Aoleo, am uitat că de când cu covidul ăsta n-avem voie să ne atingem”. Și iar râde.

Mai e puțin și decolăm. Stewardesele trec printre rânduri, închid compartimentele de bagaje, verifică centurile și măștile și apoi se apucă să ne facă instructajul în caz de amerisaj.

Băiatul de lângă mine e tot mai nervos, dar Maria continuă:

“Eu am o fată de 30 de ani care muncește în Germania, la Berlin.”

“Serios? Unde în Berlin, în partea de Est sau de Vest?”.

“Stă pe aproape de unde era odată zidul ăla”.

“A, da. Mie îmi place mult Berlinul”, îi răspund eu, sperând să îi distragem atenția lui Victor. “Chiar am fost pe acolo anul trecut în vacanța de Paști, cu fiu-miu. Prima dată am fost cu mama și tata acum 35 de ani, pe vremea lui Ceaușescu. M-am urcat în Turnul Televiziunii, am fost la Poarta Brandenburg… și atunci mi-am zis că într-o zi o să ajung să pun piciorul în Berlinul de vest. Abia anul trecut mi-am îndeplinit visul”.

“Și acum unde stai?” continuă Maria.

“Acum locuiesc în Malaga și mă întorc la ai mei, am fost să îmi văd părinții la București”.

“Păi ziceai ceva că ai zburat la Montreal”.

Nu am timp să îi răspund, pilotul ne anunță plecarea iminentă. Aeronava se pune în mișcare, scârțâind din toate șuruburile și începe să dea cu spatele. Apoi rulează către pista de decolare. Trag cu coada ochiului și văd că pe Victor îl trec sudorile. Trebuie să îl bag în seamă.

“Dacă vrei, poți să mă ții de mână. Sau poți să închizi ochii. O să vezi că nu e nimic.”

Avionul se oprește pentru câteva clipe, apoi își turează motoarele la maximum. Este huruitul de dinainte de lansarea în aer. Îmi place momentul la nebunie. Scot telefonul să filmez decolarea. Hurdubaia începe să gonească în linie dreaptă, inerția ne împinge în scaune, apuc să îi zâmbesc lui Victor și dintr-o dată se face liniște. Suntem în văzduh… Casele și șoselele de sub noi se fac tot mai mici și în curând se aud roțile care se retrag cuminți sub aparat.

Mă uit la Victor și arată radios. Mă bucur pentru el. Abia acum observ că Maria încă nu a deschis ochii…

“Suntem în aer”, zic eu. “Asta a fost cel mai greu. La aterizare o să fie mai simplu. Bravo, ai trecut cu bine proba!”.

Foarte tăcut până acum, Victor începe să turuie vesel:

“Știi, doctorii mi-au explicat că nu e bine să zbor din mai multe motive. Odată din cauza emoțiilor, mai ales că pentru mine era prima dată, pentru că adrenalina îmi poate ridica tensiunea arterială prea mult. Și ar mai fi și diferența de presiune, la urcare și la coborâre. Am citit și despre astea. Toată treaba este să îmi mențin tensiunea cât mai aproape de normal. Pentru că acolo unde m-au tăiat și m-au cusut, vasele ar putea să plesnească. La mine a fost exact pe mijlocul pieptului, mi-a făcut o deschizătură mare, mi-au scos inima temporar până au pus by-pass-ul. Am stat așa vreo 45 de minute, am funcționat cu o baterie. Medicii au filmat operația, am văzut și eu filmul. De aia am și bandajul ăsta la gât, rana nu e încă perfect vindecată.”

Atent la descrierea sa extrem de grafică, simt deodată cum mi se golește de sânge propria-mi inimă. Mi se face rău auzindu-i povestea. Din viteazul care dădea adineaori sfaturi mă fac moale ca o cârpă. Îmi las masca jos și respir adânc câteva minute. Sper să îmi treacă repede, pentru că primii medici cardiologi se află abia la trei ore distanță.

Între timp, Maria se înviorează și se apleacă către mine.

“Ziceai ceva de Montreal”.

Da, cred că și mie îmi priește acum un pic de conversație, să îmi scot din cap imaginile cu taietura pe pieptul lui Victor.

“Am stat mult timp la Montreal, și acum câtiva ani m-am mutat în Spania. Mă săturasem de frig. Aici e mai bine”.

“E mai bine, zici? Eu muncesc de îmi rup oasele. Lucrez la niște hoteluri și fac curățenie toată ziua. Câteodată mă doare spatele de nu mă văd, dar n-am ce face. Îmi mai iau uneori concediu, noroc că îmi trimite fata bani din când în când.”

“Sunteți măritată?” Parcă tot nu îmi vine să îi spun “tu”, mai ales că pare mai în vârstă ca mine.

“Nu. Bărbatul meu, ăla cu care am făcut copilul, era un bețiv. Mi-am crescut fata fără nimeni”.

“Fata de la Berlin, nu? Și acum? Sunteți singură în Spania?”

“Nu, am pe cineva, un spaniol. Pâinea lui Dumnezeu. O să mă ia cu mașina de la aeroport”.

Arunc o privire prin hublou. Cerul e senin și jos de tot se observă unduielile unei ape curgătoare. Trebuie să fi ajuns în Bulgaria sau Serbia, iar respectiva unduire trebui să fie Dunărea.

“Dar tu ce faci în Malaga? Ai familie? Copii? Cum de-ai lăsat Canada pentru Spania?”

Nu am chef să îi dau prea multe detalii. Am apreciat mereu discreția nord americană. Acolo nu te apuci să spui în public ocupația și salariul. O să fiu cât se poate de vag.

“Lucrez la distanță, pe computer, pentru o companie din Canada. Am un băiat în America și altul în Spania”.

Maria ridică sprâncenele. A devenit dintr-o dată tăcută. Ceva din ce i-am spus i-a schimbat impresia despre mine. Sper să nu-i fi părut arogant.

Mai arunc o privire pe fereastră.

“Uitați! Victor, doamna Maria! Se vede cotul Dunării! Ne apropiem de Drobeta Turnu-Severin. Vedeți? Exact cum e pe hartă!” Le arăt cu mâna pe fereastră.

Își întind amândoi gâtul să vadă mai bine.

“În curând ar trebui să apară barajul de la Porțile de Fier”.

Amândoi dau din cap, dar nu par încântați de lecția de geografie. Nu insist. Îmi scot cartea și mă cufund în lectură.

Apar stewardesele împingând căruciorul cu mâncare, cafea și băuturi răcoritoare. Ajung în dreptul nostru.

“Domnul Gabriel, doriți ceva de mâncare sau de băut?”

Hopa! E vocea Mariei. Am crescut în rang, am promovat de la “tu” la “domnul Gabriel”.

“Da, mulțumesc. O să iau o cafea, un sandwich și un croissant cu ciocolată”.

Maria și Victor îmi urmează exemplul. Trei croissants, trei cafele, trei sandwich-uri. Ne dăm măștile jos și observ mai bine chipul colegilor de voiaj. Fața Mariei arată într-adevar urme de multă muncă și suferință. Profit de pauza de masă ca să pot respira liber cât mai mult timp, așa că amân să desfac croissant-ul.

Maria observă:

“Domnul Gabriel, croissantul ăsta cred că e stricat. Arată ciudat. Oare o fi bun de mâncat?”

Mă uit cu atenție și într-adevăr pungile parcă sunt umflate cu pompa, gata să explodeze.

“E bun, nu vă faceți griji. E din cauză că presiunea din avion e mai mică decât la sol. Dacă îl țineți până când aterizăm, o să vedeți că punga o să se desumfle!”

“Serios?” întreabă Victor.

“Știți, nu-i așa, că la aterizare ne dor urechile? Și ați văzut că la decolare nu ne-au durut.”

“Da, așa e.” răspund amândoi.

“Tot așa e și cu pungile”.

“Nu înțeleg”, zice Victor.

“Păi când ne aflăm la sol, presiunea atmosferică e maximă. Când avionul ia altitudine presiunea din cabină scade, așa că apăsarea aerului pe timpan scade și de aceea nu doare. La coborâre însă e invers, presiunea în cabină crește pe masură ce avionul se apropie de sol, iar timpanul nostru simte presiunea crescândă din aerul din cabină. De aia ne doare. Ca să nu mai doară, trebuie să înghițim des, să mestecăm gumă sau să ronțăim bomboane, asta ajută să egalizeze presiunea pe timpan pentru că gura și urechile comunică printr-un canal foarte subțire, trompa lui Eustachio”.

Tăcere totală din partea “elevilor”, așa că sar direct la concluzie.

“La fel e și cu croissantul – a fost împachetat la sol, la presiune mare. Iar presiunea din cabină acum e mai mică și de aia punga pare așa umflată. Oricum, o să vedeți că se va desumfla când ajungem jos”.

“Aha”, exclamă amândoi.

Bun, ajunge cu explicațiile. Se face liniște. Mă cufund în lectură și mai arunc câte o privire pe geam. Din când în când îmi anunț vecinii: “Acum trebuie să fim în Croația… acum trecem peste Adriatica… acum intrăm în Italia.”

Undeva pe locurile din spate, niște compatrioți se apucă să-și povestească cu glas tare aventurile din emigrație: trafic cu droguri, șpăgi, prostituție, bani la negru. Ce ciudat cum unii nu au nici o jenă să se spovedească unui străin… Și eu care mă feream să spun unde lucrez în mod legal! Ce să-i faci, diferențe de mentalitate…

Ia mai bine să nu mai ascult, cine știe cum ajung să fiu chemat martor în vreun proces!

Maria mă trezește din visare.

“Domnul Gabriel, unde ați studiat?”

Ei, măcar asta pot să o spun!

“Am făcut fizică în România și meteorologie în Canada.”

“Aaaa, zicea ea. Sunteți un om educat. Nu ca…” și îmi face un gest către cei din spate, semn că a tras cu urechea.

“Nu știu, nu comentez despre alții. Dar stați liniștită, doamna Maria, sunt un om ca oricare altul. Poate că am avut mai mult noroc de am facut mai multă școală, dar nu sunt cu nimic special”.

Se liniștește. Să-i mai spun și că am publicat deja o carte? Lasă, nu acum. Poate la coborâre.

Aflu apoi că are exact vârsta mea. Ăsta ar fi un bun motiv să ne tutuim.

Ne apropiem de destinație, am trecut și de Baleare. Suntem anunțați la difuzor că va trebui să completăm declarațiile de COVID, pe care Spania le solicită la intrarea pe aeroport. Ne pregătim pixurile și creioanele. Ni se împart formulare. Mă apuc să-l scriu pe al meu.

De undeva din spatele avionului se aude un vuiet de indignare. Freamăt mare, suntem pe punctul de a asista la o revoltă la mii de metri altitudine.

“Ce se întâmplă?” îl intreb pe vecinul din spate.

“Sunt în engleză!”

“Ce anume?”

“Declarațiile astea! Sunt scrise în engleză! De unde să știm noi engleză? Ce porcărie e asta? Noi venim din România și mergem în Spania! De ce nu sunt în spaniolă, să pricepem și noi?”

Oops! Au și ei dreptate. Nici nu remarcasem; pentru mine engleza e limba naturală a formularelor…

Mă ridic de pe scaun.

“Oameni buni, liniștiți-vă. Așteptați nițel, o termin pe a mea și vă ajut.”

Același principiu ca la folosirea măștii de oxigen: mai întâi te salvezi pe tine, apoi pe ceilalți!

Trec rapid prin formularul meu, pe urmă îi ajut pe Maria și Victor. Apoi mă adresez celorlalți: “Atenție. Deci: la prima rubrică, unde scrie NAME puneți numele vostru din pașaport, apoi la DATE OF BIRTH puneți data nașterii. Mai întâi ziua, apoi luna, apoi anul. Apoi la COUNTRY OF ORIGIN puneți România… Haideți că se rezolvă!”

În zece minute criza a luat sfârșit.

“Să trăiești, boierule”, se aude din spate.

Avionul a început să coboare și ne dor urechile. Maria ne întinde câteva bomboane, mie și lui Victor, care se arată din nou nervos.

“Lasă că o să fie mult mai ușor acum, o să vezi”, îl încurajez.

Ne punem centurile de siguranță. Mă uit iar prin hublou: casele și șoselele se fac tot mai mari. Se vede aeroportul, se văd munții Andaluziei și centralele eoliene. În curând sunt iar acasă…

Avionul și-a scos roțile de aterizare și se așează cuminte pe pistă, iar pasagerii încep să aplaude. Victor e încântat de experiență și iar îl apucă cheful să îmi povestească despre operație.

Îi fac semn cu mâna să se oprească. “Nu acum, te rog. Trebuie să ajung zdravăn acasă. Uite, hai să schimbăm numerele de telefon și vorbim zilele astea, bine?”

În sfârșit, avionul parchează la poarta de debarcare. Românii redevin români, îmbulzindu-se spre ușă. Aștept cu răbdare. Cobor bagajul meu și pe cel al lui Victor.

“Ați avut dreptate”, zice el.

“Da, eu în general am dreptate, glumesc eu. Dar nu știu la ce te referi…”

“Uitați, pungile de croissant! Nu mai sunt umflate”.

Hei, chiar așa e! Îi fac cu ochiul.

“Magic! La revedere, Victor, îmi pare bine că te-am cunoscut. Sănătate multă! Ai trecut cu bine proba primului zbor. La următoarele o să-ți fie mai ușor!”

Ies și o iau spre controlul frontierei. Altă așteptare, ni se cer declarațiile, ni se ia temperatura cu termoscanerul. Totul e bine, am ieșit afară din aeroport și mă uit după un taxi.

Hopa! Apare lângă mine Maria.

“Domnul Gabriel, unde stați în Malaga?”

“Pe lângă gara Maria Zambrano, la câteva minute pe jos de acolo”.

Îmi arată către un domn cu părul alb, care mă salută.

“Păi haideți că vă ducem noi. Uite el e omul meu de care vă spuneam. A venit să mă ia cu mașina. Sunteți în drumul nostru.”

Accept cu plăcere. Ne suim: omul ei la volan, ea în dreapta și eu pe bancheta din spate. Într-un sfert de oră automobilul ajunge la gară. Îmi scot valiza din portbagaj, îi salut pe cei doi.

“La revedere, vă mulțumesc mult pentru transport”. Dau să scot 10 euro ca să plătesc drumul.

“Nu, nu, vă rog. La revedere, domnul Gabriel. Îmi pare bine că v-am cunoscut”, zice ea, respingându-mi banii prin geamul lăsat în jos.

A uitat deja că nu avem voie să ne atingem… Ridică geamul și face ”omului ei” semn să pornească.

Dar ceva încă mă oprește. Mă întorc și îi bat în geam.

“Maria!”

Lasă geamul în jos. “Da, domnul Gabriel. Ați uitat ceva?”

“Uite ce mă gândeam… Ce zici dacă mâine ieșim la o cafea?”

“Păi… ce să zic, domnul Gabriel. Cu mare plăcere. Sunt onorată.”

“Bine. Îți trimit eu un mesaj să stabilim ora… Ah, și încă ceva.”

“Ce anume, domnul Gabriel?”

“Poți să îmi spui doar Gabriel. Fără domnule. E bine?”

Se fâstâcește.

“E bine, domnul Gabriel”.

Surâd și o iau agale spre casă.

Text face parte din volumul în curs de apariție „Țara cea mai bună din lume”