TRU: În legătură cu unele neîmpliniri ale democrației americane

Cine a spus că sistemul dominant american a devenit o variantă îmbunătățită (adică non-violentă) a stalinismului?

Numai niște observatori superficiali ai performanței staliniste puteau ajunge la o asemenea concluzie. Comparația e nedreaptă. Ea  răstoarnă ordinea de merit în materie de suprimare a pluralismului și subjugare a spiritului liber. A nesocoti randamentul amuțitor al stalinismului e, de fapt, totuna cu a ascunde sau scuza deficiențele grave ale noului sistem de control american. Stă, deci, în sarcina progresiștilor americani să se îndrepte și să recupereze, cît mai curînd, rămînerile în urmă față de procedura exemplară a modelului stalinist. Pînă atunci, palmaresul lor e deficitar.

Asta se poate vedea limpede în recenta condamnare a fostului Președinte american Donald Trump. În comparație cu marile procese staliniste, înscenarea rezervată lui Trump a fost o farsă stîngace – imitația leneșă a unei capodopere.

Deosebirea esențială stă în soarta acuzatului. Spre gloria ei tehnică exterminatoare, farsa proceselor staliniste făcea din acuzat, chiar în timpul procesului, un pocăit febril și un adorator al sistemului care îl trimitea în fața plutonului de execuție. Un ritual neclintit impunea ca acuzatul să se declare vinovat, să își recite fărădelegile și să ceară, pentru el însuși, o pedeapsă necruțătoare. Că pocăința din timpul procesului era obținută prin tortura dinaintea procesului e prea puțin important. Sistemul avea o grandoare diabolică și proiecta o eternitate care lăsau acuzatul singur în fața istoriei. Îngrozit, purificat și renăscut ca fostă eroare umană în așteptarea lichidării, acuzatul știa că rezistența și dreptatea sînt o continuare  a păcatului.

În cazul potlogăriei rezervate lui Trump, sîntem departe de reușita completă și de natura ermetică a stalinismului. Acuzația împotriva lui Trump n-a avut nimic halucinant, adică a fost cu totul lipsită de acea absurditate care o face plauzibilă pentru credincioși (complot, trădare, spionaj, sabotaj, asasinat). Trump a fost condamnat de niște clovni care au însăilat o acuzație ininteligibilă. Adevărat legea și justiția americană au fost discreditate profund – ceea ce nu e puțin – dar acuzatul continuă să își susțină cauza, rămîne candidat și are prima șansă la prezidențialele din noiembrie. Trump a fost trecut printr-un simulacru grotesc dar neajunsurile persistă. Sistemul partidului stat american nu e capabil de performanța devastatoare a stalinismului. Acuzatul n-a fost pulverizat și nici reeducat iar susținătorii lui s-au înmulțit și sînt încă mai motivați. Unde e eroarea? De unde vine slăbiciunea?

Din lipsa de realism, din auto-adulare și din indolență. Altfel și regretabil zis, o dictatură e treabă grea. Nu oricine poate și nu oricine se pricepe. Stalin, cel mai mare criminal al istoriei (Mao, superior numeric, lucra în altă demografie și civilizație) a fost și campionul fără rival al realismului. El a înțeles că dominația completă cere anihilarea totală și permanentă a oricărei riposte sau concurențe reale și, mai ales, inexistente. De aici arestările, deportările și execuțiile  la întîmplare. Dispariția omului comun, săltat în mijlocul nopții, fără vreun motiv anume, era avertismentul care penetra pînă în ultima celulă nervoasă și pînă în cea mai banală formă de viață a celei mai uitate familii sovietice. Asta asigura spectrul eternității în teroare și aservire. Conform marelui Procuror sovietic Nikolai Krilenko: „Nu ne apărăm doar de trecut ci și de viitor!”. Valoarea principiului a fost strălucit demonstrată de exemplul personal. Krilenko a fost executat în 1938, la cîteva minute după încheierea unui proces care a respectat fidel rețeta creată de Krilenko.

Maestrul fondator Stalin era, deasemenea, auster. El nu și-a îngăduit nici o clipă să creadă în basmul propriului cult dar a făcut tot ce trebuia pentru a-l extinde și înarma.   În sfîrșit, Stalin era un muncitor asiduu. Adevărat, execuțiile și sicriele care cereau muncă manuală cădeau în sarcina altora. Dar gîndirea, momentul și țintele erau  studiate, calculate și livrate, de Stalin însuși, după ore lungi de studiu încordat pe dosare, rezoluții și documente juridice.

Americanii la comanda ideologiei unice aflată la putere în Statele Unite se străduie, uneori onorabil, dar nu se  ridică la înălțimea macabră și nu obțin rezultatele definitive ale lui Stalin.

Fiind fundamental ipocriți, ei trebuie să poarte în permanență pe față masca binelui, iar asta le ține o mînă și o jumătate de creier ocupate. Farsa cere un efort de întreținere excesiv și are pierderi mari de randament, cauzate de narcisismul maladiv al regizorului. Fiind născuți  în confort material și crescuți în ideea superiorității lor misionare, americanii clasei dominante nu au experiența vieții ci doar practica realității proiectate. Toți cred că viața e datoare să le urmeze dorințele și să le confirme ideologia.

Incompetenți dar avuți și perfizi, titularii aristocrației americane sînt obișnuiți să lupte fără contact cu o realitate pe care, oricum, au declarat-o inexistentă. În consecință, limbajul, imaginea și șantajul moral sînt armele lor naturale. Singurul arsenal care presupune contactul și presiunea directă asupra societății americane e importat. Vorbim aici de invazia migranților, după suprimarea frontierelor. În ambele cazuri: nimic exitențial, nici o picătură de sînge sau sudoare. Numai o enormă capacitate de a crea fronturi de imagine și obligații morale. Pentru publicul larg: o cură de intoxicare prin presă și un program de reeducare prin instituțiile captive ale educației și justiției. Pentru migranții și minoritarii ce vor fi duși  în lesă la secția de vot: o viața asistată cu acces și titluri universitare, promovări fără merit sau bani în mînă – toate producătoare de fidelitate și storcătoare de obligație morală.

Sistemul evită orice e frontal și cultivă tot ce e simulat, indirect, derivativ și intens pedagogic. Nu e o întîmplare ci o formă de ereditate social-morală. Spiritual, noua aristocrație americană moștenește febra predicatoare neo-protestantă. Economic, ea a înflorit maximizînd lecția eticii utilitare, adică a eliminat costurile de producție internă prin închirierea forței de muncă chino-indiene (pe numele ei de alint, practica se cheamă globalizare). Nucleul industrial american a fost anihilat prin intermediari.

Aceeași capacitate de utilizare a „mîinii de lucru” externe dă regula în mecanismul de expansiune (așa numita „promovare a democrației”). Revoluțiile colorate creează sciziunea în interiorul societăților care urmează să fie „salvate pentru democrație” iar războaiele care lărgesc sfera de dominație strategică sînt purtate de mase demografice de sacrificiu mobilizate pe și din pielea clientului. Din nou, lipsa contactului direct și lipsa amprentelor sînt esențiale. Obiectivul e crima perfectă. Mai clar: controlul militar-strategic prezentat ca eliberare și aservirea ideologică descrisă ca împlinire a democrației. E mai ușor de înțeles, acum, ce se înțelege prin „regime change” (soluția-destin cerută de Președintele Biden pentru Rusia) și ce exportă progresiștii americani.

Tocmai pentru că presupune evitarea sau amînarea implicării frontale, rețeta duce la, inevitabil, la criză. Realitatea nu admite eliminarea din realitate. Primul moment posibil de clarificare ar putea fi chiar alegerile din 5 noiembrie. Ce se va întîmpla dacă Trump va cîștiga? Ce se va întîmpla dacă Biden va fura sau/și cîștigă? Foarte posibil, unul și același lucru: criza premergătore dezagregării.

Evident, numeroase voci civice vor argumenta cu indignare  că Trump a fost găsit vionvat în justiție și că domnia legii e singurul lucru care contează, indiferent de momentul în care justiția a stabilit vinovăția. Dacă s-a întîmplat ca legea să facă lumină exact înaintea alegerilor, asta e! Pură coincidență! Putem accepta acest argument doar cu prețul unei credulități de imbecil. Dacă farsa judiciară aplicată lui Trump e o simplă coincidență, atunci orice e posibil pentru că orice va putea fi explicat de noi și noi coincidențe.

În lumea reală, în care coincidențele sînt manifestări ale  coerenței clandestine, lucrurile stau altfel și spun ceva insuportabil: democrația americană 2024 e stalinismul neîmplinit.