Trăim un moment de o periculozitate unică

Armele nucleare tactice cu rază mică de acțiune ar putea antrena marile puteri într-un conflict brutal, mortal și fără precedent.

Pentru a înțelege pericolele prezentului, este necesar să înțelegem pericolele trecutului, ale unui trecut îndepărtat, de care puțini americani își mai aduc  bine aminte. În primele zile ale Războiului Rece, aliații NATO se confruntau cu o provocare strategică descurajantă. Uniunea Sovietică și aliații ei din Pactul de la Varșovia aveau un avantaj covârșitor în ce privește armamentul convențional. Aveau mai mulți soldați, mai multe tancuri și mai multe avioane – și erau comasați în apropierea granițelor NATO.

Exista o teamă reală că, dacă Uniunea Sovietică decidea să atace Occidentul, putea face praf apărarea NATO în doar câteva zile și că, odată ce ar fi penetrat liniile frontului NATO, nimic nu ar mai fi putut împiedica-o să se extindă până la coasta Atlanticului.

Hrănește bine(le)! Cumpără suplimentul alimentar Etamynis (alergie la praf, polen, venin) și vei contribui la susținerea siteului R3media.

În acest timp, Statele Unite aveau un avantaj major: forțe nucleare superioare. Dar avantajul acesta era mai mult unul teoretic decât unul care putea fi pus efectiv în practică. Era ușor să spună că forțele armate americane ar fi bombardat cu arme nucleare orașele rusești, dacă sovieticii ar fi atacat Europa; dar, în practică, nu le-ar fi fost la fel de ușor să o facă. Ce președinte american ar fi inițiat efectiv un atac termonuclear mondial (care ar fi șters de pe fața pământului orașe americane întregi), doar pentru ca Parisul să nu cadă în mâinile inamicului?

Aceasta este versiunea de neconceput a războiului nuclear, care a menținut spaima în rândul a milioane de oameni în timpul Războiului Rece. Acesta este războiul nuclear din The Day After, filmul difuzat de televiziunea americană ABC în 1983, care descria un fictiv bombardament nuclear catastrofal. Se estimează că 100 de milioane de americani au văzut filmul și îmi amintesc și astăzi liniștea de pe holurile liceului meu, în dimineața de după difuzarea lui.

Dar a existat și o versiune imaginabilă a războiului nuclear, una care se baza pe un fel de armă nucleară care îi putea descuraja pe sovietici (și, dacă descurajarea dădea greş, putea să le nimicească armatele invadatoare), dar fără a declanșa un schimb mondial de bombardamente termonucleare. Aceste arme se numesc arme nucleare tactice.

Dar tocmai acest tip de arme generează azi temeri profunde, pe măsură ce Rusia continuă atacurile în Ucraina iar aliații NATO continuă să cântărescă limitele până la care să acorde sprijin rezistenței ucraineană. Pentru a descuraja NATO, Vladimir Putin folosește  azi amenințarea pe care alianța NATO însăși a folosit-o pentru a-i descuraja cândva pe sovietici. Și mai grav este că avem motive să credem că Putin chiar ar putea recurge la astfel de arme, nu doar pentru a pune capăt războiului, ci și pentru a-l câștiga.

Există multe definiții pentru armele nucleare tactice, dar, ca regulă generală, termenul se referă la armele cu randament redus, cu rază scurtă de acțiune, concepute pentru a fi utilizate împotriva țintelor militare, cum ar fi aerodromuri sau coloane ale forțelor inamice. Armele nucleare tactice pot fi montate în simple bombe gravitaționale, pe rachete sau chiar în obuze de artilerie.

În teorie, NATO ar fi putut folosi arme nucleare tactice pentru a atenua un atac sovietic, fără a amenința sau a ataca orașele sovietice. De ce să ataci și să distrugi orașe, când poți să distrugi forțele armate din teren?

Dar efectele utilizării armelor nucleare tactice i-au înspăimântat pe strategii militari americani. Chiar și fără să fii la curent cu cantitatea enormă de informații și de jocuri de simulare a războiului cu arme nucleare tactice, problemele pe care aceste arme le-ar putea crea sunt evidente chiar și pentru novici. Nu ar considera sovieticii nimicirea forțelor lor armate din teren drept o amenințare existențială? Dacă armele nucleare tactice ar fi privite, în principal, ca defensive, nu le-ar plasa aliații pe propriul lor teren? Iar sovieticii ar putea (și au și făcut-o) să le construiască și să își echipeze armata și ele. Dacă ar fi folosite, armele nucleare tactice ar provoca rapid victime și pagube atât de mari, încât nu ar face decât să declanșeze exact atacurile strategice pe care au fost, de fapt, concepute să le evite.

Din perspectivă americană, armele nucleare tactice și-au mai pierdut din importanță, pe măsură ce s-a redus decalajul militar convențional față de Rusia. Până la sfârșitul Războiului Rece, raportul de putere se schimbase decisiv. NATO poseda o putere convențională copleșitoare. Rusia era puterea convențională inferioară, așa cum este și astăzi.

Dar Rusia nu este inferioară prin forța sa. Astăzi, Rusia este puterea care are un avantaj covârșitor în ce privește dotarea cu arme nucleare tactice. Potrivit unui Raport al Serviciului de Cercetare al Congresului, din 2021, Rusia deține aproape 2.000 de arme nucleare tactice. SUA are un stoc de aproximativ 100 de arme nucleare tactice în Europa. Pe măsură ce am dobândit avantaj convențional, am renunțat, în esență, la forța noastră nucleară tactică. Rusia însă nu a făcut-o.

Mai mult decât atât, există dovezi considerabile că utilizarea armelor nucleare tactice face parte din planificarea militară rusească contemporană. Se pare că Rusia a adoptat o strategie militară cunoscută sub denumirea de „escaladare pentru dezescaladare  sau „escaladare pentru terminare”.

Într-un articol din martie 2014, publicat în Bulletin of the Atomic Scientists, Nikolai N. Sokov, negociator în domeniul controlului armelor, actualmente membru senior al Centrului James Martin pentru Studii privind Nonproliferarea, a descris doctrina militară actuală a Rusiei ca fiind deschisă folosirii armelor nucleare tactice în scopul provocării de „daune personalizate”, definite ca fiind „daunele [care sunt] subiectiv inacceptabile pentru adversar [și] depășesc beneficiile pe care agresorul se așteaptă să le obțină ca urmare a utilizării forței militare”.

Imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă Rusia ar folosi arme nucleare cu randament redus ca să distrugă baze aeriene cheie din întreaga Europă sau pentru a ataca un grup operativ de pe un portavion. Cum ar mai putea NATO să opereze o zonă de excludere aeriană (no-fly zone), dacă principalele bazele sale aeriene ar fi distruse sau dacă unul sau mai multe din portavioanele sale ar fi bombardate și ar ajunge pe fundul Atlanticului? Sau imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă Rusia ar folosi arme nucleare cu randament redus pentru a distruge anumite baze armate, provocând daune catastrofale puterii de atac terestru a NATO.

Putin, argumentează Sokov, se inspiră din politica americană a anilor ‘60, pe care am descris-o mai sus. Este o doctrină care permite unei puteri mai mici să descurajeze o putere mai mare. Nu este strategia unei forțe militare convenționale în ascensiune. Într-adevăr, luptele și pierderile Rusiei din primele două săptămâni ale conflictului cu Ucraina nu fac decât să sublinieze vulnerabilitatea forței armate convenționale a Rusiei. Dar chiar aceste lupte ar putea foarte bine să stârnească Rusia și să o facă mai dispusă să acționeze declanșatorul nuclear. Este dureros de limpede acum că armata rusă nu este în măsură să preia controlul aerian și terestru de la o forță NATO motivată.

Este drept că ideile privind utilizarea armelor nucleare drept contrapondere la un atac inamic convențional superior nu sunt vehiculate doar în Rusia. Analizând eșecul imensei armate a lui Saddam Hussein după Războiul din Golf, Krishnaswamy Sundarji, fost șef de stat major al armatei indiene, a făcut o afirmație devenită celebră: „O lecție principală a Războiului din Golf este că, dacă un stat intenționează să lupte contra Statelor Unite, ar trebui să evite să facă acest lucru, dacă nu deține arme nucleare.”

Dar ar putea Putin să apese într-adevăr butonul?

După cum notează Sokov, „Eficacitatea amenințării cu daune personalizate presupune o asimetrie în mizele unui conflict”. Mai simplu spus, aceasta înseamnă că, deși s-ar putea să ne dorim să intervenim, pur și simplu rezultatul conflictului contează mai mult pentru Rusia decât pentru NATO.

Și să nu uităm că, dacă comparăm semnificația relativă a conflictului cu puterile concurente, Putin a susținut că Ucraina face parte funcțional din Rusia. În discursul lui din 21 februarie, subliniind presupusele sale justificări pentru invadarea Ucrainei, Putin a susținut că: „Ucraina nu este doar o țară vecină pentru noi. Este o parte inalienabilă a propriei noastre istorii, culturi și al propriului nostru spațiu spiritual.”  Prin urmare, Putin s-ar folosi de arme nucleare pentru a apăra un ținut pe care îl consideră de drept al lui.

Ucraina nu face parte din Rusia. Ucrainenii demonstrează această realitate în fiecare zi prin curajul cu care rezistă invaziei rusești, dar o poziție istorică și morală superioară este irelevantă, dacă nu îl poate convinge pe omul care stă cu degetul pe butonul nuclear.

Doctrina și capacitățile militare rusești sunt însă direct relevante pentru dezbaterea internă americană. Deși o majoritate covârșitoare a americanilor se declară împotriva agresiunii Rusiei din Ucraina, există un conflict între cei care doresc să se asigure că forțele americane nu vor fi angajate contra rușilor, pe de o parte, și cei care se arată dispuși să riște un angajament militar direct, pe de altă parte. Marți, un grup de 27 „grei ai politicii externe” a publicat o scrisoare deschisă prin care cere impunerea unei „zone de excludere aeriană limitată” deasupra Ucrainei, „începând cu protecția coridoarelor umanitare”.

Într-un sondaj Reuters/Ipsos, efectuat la sfârșitul săptămânii trecute, 74% dintre americani s-au declarat în favoarea instituirii unei zone de excludere aeriană deasupra Ucrainei, deși nu se știe sigur dacă respondenții au înțeles că impunerea unei zone de excludere aeriană ar necesita o confruntare militară directă cu forțele ruse și că o intervenție militară directă – fie chiar și una limitată –  ar spori riscul unui atac nuclear.

Cei care susțin intervenția militară americană în Ucraina cer în esență ca NATO să dovedească cacealmaua Rusiei. Aceștia nu cred că Putin chiar ar bombarda cu arme nucleare forțele americane din teren. Și poate că au dreptate. Oare ar risca cu adevărat Putin orașele Moscova și Sankt Petersburg, doar pentru a captura Kievul? Pur și simplu nu știm.

Dar mă tem că un asemenea argument nu ține cont suficient de logica războiului nuclear tactic. Dacă ar folosi armele nucleare tactice, Putin n-ar face decât să dovedească că noi jucăm la cacealma. Având în vedere arsenalul nostru nuclear tactic limitat, am dori să escaladăm lucrurile până la a utiliza arme strategice, ca răspuns? Am  pune la bătaie Washingtonul și New Yorkul pentru a-l alunga pe Putin din Ucraina?

Având în vedere arsenalul nuclear tactic expansiv al lui Putin – și având în vedere dezbaterea extrem de vie privind dorința lui Putin de a desfășura acest arsenal pentru a bloca intervenția NATO și (teoretic) a forța încetarea războiului înainte de o escaladare cu adevărat apocaliptică – alegerile strategice făcute de administrația Biden încă de la declanșarea invaziei sunt cât se poate de justificate.

Administrația Biden încearcă să meargă pe o cale dificilă: oferind Ucrainei suficient ajutor militar (și pedepsind Rusia cu sancțiuni economice suficient de severe), pentru a influența câmpul de luptă și eroda capacitatea Rusiei de a duce un război prelungit, dar fără a depăși liniile roșii care ar putea declanșa o reacție dramatică din partea rușilor. Această cale este încă și mai dificilă de atât, pentru că nu știm exact unde sunt acele linii roșii. Poate că nici chiar Putin nu are încă fixate aceste linii în mintea lui.

De la începutul erei războiului modern, cele mai puternice state ale lumii provoacă distrugeri îngrozitoare națiunilor pe care le cuceresc. Dar armele nucleare ridică și mai mult miza. Este extrem de important ca americanii să înțeleagă adevărata natură a forțelor lui Putin și doctrinele care ar putea dicta utilizarea lor.

Una este să te confrunți cu un potențial conflict nuclear atunci când ambele părți știu că vor pierde (pericolul distrugerii reciproce a menținut pacea chiar și în cele mai întunecate perioade ale Războiului Rece), și alta este să te confrunți cu un posibil conflict nuclear atunci când o parte crede că poate câștiga. Aceasta este cea mai periculoasă confruntare dintre toate și s-ar putea să ne apropiem de ea acum.

Articol scris de jurnalistul american David French, pentru The Atlantic, tradus de R3media