Tocqueville și democrația totalitară în America

„Democrația americană s-a dovedit a fi un succes în reprezentarea intereselor, dar un eșec în cultivarea valorilor cetățeneşti; a protejat unele libertăți civile, permițând în același timp erodarea altora. O lecție pe care o putem desprinde din istoria succeselor și eșecurilor democraţiei este că, pentru ca o republică să se menţină cu succes, instituțiile nu sunt suficiente; virtuţile civice sunt necesare.”

În ultima vreme, când au aflat că establishmentul politic, mass-media, Big Tech și alte elite au conspirat pentru a obține rezultatul pe care și-l doreau la alegerile prezidențiale, în timp ce sfera judiciară s-a eschivat de la protejarea procesului electoral, mulți americani au început să se întrebe dacă democrația americană mai poate garanta libertăţile individuale și constituționalismul. Însă Alexis de Tocqueville ne-a avertizat în 1840 că aceasta este exact America pe care o vom avea.

Probabil că „totalitarism” este chiar numele pe care Tocqueville l-ar fi dat tipului de despotism pe care l-a prevăzut:

„Cred că tipul de opresiune de care sunt amenințate popoarele democratice nu se va asemăna cu niciuna dintre cele care au precedat-o în lume; contemporanii noștri nu pot găsi în memoria lor un exemplu. Caut în zadar un termen care să exprime ideea pe care mi-am format-o; ideea despre care vreau să vorbesc este nouă, iar oamenii nu au inventat încă termenul care trebuie să o exprime. Vechile cuvinte de despotism și tiranie nu pot fi valabile. Fenomenul este nou, așa că trebuie să încerc să-l definesc, deoarece nu îl pot numi.”

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Evul întunecat, noua moralitate de Joseph Sobran vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media

Nicio tiranie sau dictatură anterioară nu a fost înclinată sau capabilă să exercite o putere la modul absolut, atât de acaparatoare și atât de expansivă: o putere care distruge tot ceea ce este spontan, autonom și pluralist în societate și prin care politicul preia tot ceea ce este privat sau social. Niciun autocrat din trecut nu a încercat vreodată să îi „supună pe toți supușii săi de-a valma unei cârmuiri nivelatoare”. Oricât de autocratică a fost, de exemplu, conducerea Romei de către Cezar, supușii săi și-au păstrat diferitele obiceiuri și moravuri și, deși toate provinciile romane erau supuse împăratului, majoritatea acestora se guvernau independent. Cezar și alți autocrați s-au mulţumit cu exploatarea (uneori nemiloasă) a câtorva, lăsând restul lumii în pace.

Fenomenul pe care îl observ astăzi în America este dezvoltarea tipului de democrație totalitară cu privire la care a avertizat Tocqueville. Nu fac această observație cu uşurinţă. Este concluzia la care am ajuns în urma a 30 de ani petrecuți în China sub conducerea totalitară a Partidului Comunist și a peste patru ani în America, unde am asistat la modul cum situația în plan cultural, social și politic a degenerat rapid către o situație cu care sunt foarte familiară.

Democrația poate fi autocratică atunci când procesul luării deciziilor se concentrează la vârful ierarhiei oficiale, când nu dă socoteală față de nimeni altcineva și alte autorități care ar trebui să exercite puterea în guvern ajung să existe doar cu numele. Cum să nu fie autocratic și tiranic faptul că parlamentarii din New York se gândesc la un proiect de lege (A416) care ar permite statului să demită și/sau să rețină orice persoană sau un grup de persoane care sunt purtătoare ale unor boli transmisibile? Este o politică pe care guvernul chinez a implementat-o la nivel național de la izbucnirea pandemiei de COVID-19. Diferența dintre cele două regimuri este doar procedurală, constând în faptul că aceeași politică în China a fost elaborată cu ușile închise, în timp ce în New York procesul de luare a deciziilor este transparent publicului. Dar diferența nu contează deoarece, atâta vreme cât conducătorul sau grupul identificabil de conducători deține puterea absolută de a decide ce este în interesul public și pune în aplicare această decizie cu o autoritate ce nu poate fi contestată, populația trebuie să se supună.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media

Tirania poate fi puterea exercitată de o persoană, de un grup restrâns, de cei de neam ales sau de cei mulți. „Privilegiul” de a alege lideri prin vot într-un sistem democratic nu înseamnă că acel popor se conduce singur. Constat că americanii sunt constrânși de o rețea uriașă și complicată de reglementări formulate fără aproape nicio referire la voința publică. Nu numai că guvernul dictează o conduită publică uniformă, iar guvernanții chiar impun purtarea obligatorie a măștilor în spaţii private în contextul pandemiei.

Indiferent dacă este directă sau subtilă, violentă sau coercitivă, teroarea guvernamentală este reală atunci când reușește să terorizeze oamenii pentru a-i aduce într-o stare de conformare și supunere. Chinezii vor fi lăsați în pace dacă acţiunile lor nu reprezintă o amenințare la adresa Partidului Comunist (deși vei fi închis dacă vei posta online imagini cu Winnie the Pooh, făcând aluzie la asemănarea dintre personaj şi președinte). Însă niciun oficial nu ar face eforturi să vă modifice comportamentul printr-o lege Title IX  sau printr-un program de instruire anti-hărţuire, sau să vă modeleze gândirea prin teoria critică a rasei. În America, totalitariștii sunt mai umani și mai rafinați, și totuși cel puțin la fel de tirani și fioroşi. Un apel către „anti-rasism” poate fi mistificator din punct de vedere intelectual și, mai rău decât atât, tiranic sub aspect moral, chiar dacă este bine intenționat. Atunci când doctrina oficială a „diversității, incluziunii și echității” impune societăţii albe să-şi conteste permanent „privilegiile” (indiferent cum e definit acest termen) și să participe la autocritică și reeducare, aspirația de a cultiva un devotament civic autentic – fundamentul unei societăți civile – este anihilată.

Totalitarismul secolului XX a fost, în mare parte, marcat de teroare și ucideri în masă comise de o mână de dictatori criminali. Dar să nu credem nicio clipă că totalitarismul trebuie să fie feroce, brutal sau sângeros. Poate fi „blând”. Ceea ce este mai semnificativ, acesta poate fi seducător și, prin urmare, insidios. Dictatura democratică nu urmărește uciderea sau torturarea, precum în regimurile lui Mao, Hitler sau Stalin, sau exploatarea oamenilor, cum se întâmplă în China sau Coreea de Nord; în schimb, încearcă să-și uniformizeze și să-și infantilizeze cetățenii.

Acest totalitarism care nu decimează populația și nici nu torturează oamenii, ci mai curând îi „degradează” (ca să folosim termenul, potrivit ales, al lui Tocqueville) slăbeşte voința. Lionel Trilling, un purtător de cuvânt al clasei de mijloc americane, a deplâns, în cartea sa din 1950 „The Liberal Imagination”, faptul că „masa oamenilor educați” a dezvoltat o cultură vulgară, conformistă și achizitivă [consumistă]. Trilling ar fi fost îngrozit să vadă cum copiii clasei de mijloc de astăzi cer cu disperare spații sigure în campusurile universitare. În acelaşi timp, noul totalitarism cultivă în mod subtil în tinerii americani de astăzi o preocupare ieftină pentru cauze mărunte. După „pseudo-evenimente” (pentru a folosi termenul lui Daniel Boorstin) care ne inundă conștiința, pseudo-concepte precum „fragilitatea albă” sau „pozitivitatea corpului” ajung acum chestiuni supreme care domină conștiința în lumea educației și a culturii pop. Rareori acestea stârnesc acțiuni, afirmă Tocqueville, dar determină frecvent discursurile corecte și insuflă modul „corect” de a gândi.

Hrănește bine(le)!Cumpără suplimentul alimentar Propolis mielat (tinctură de propolis cu miere) și vei contribui la susținerea siteului R3media

Prin urmare, acesta este un totalitarism tutelar care urmăreşte să-și protejeze tutelaţii de la a se vătăma pe ei înșiși sau unul pe altul, care vrea să aibă grijă de nevoile lor și să le ofere plăceri, să le ușureze problemele și să-i protejeze de pericole, să-i instruiască pentru a-şi forma manierele și modul de gândire potrivite stabilite de „autoritatea tutelară” moralistă (Tocqueville), care știe mai bine ce trebuie făcut, și să le asigure şanse egale, cu condiția ca ei să accepte autoritatea incontestabilă a stăpânului și să respecte toate deciziile acestuia.

În final, toți oamenii sunt la fel de bine hrăniți și adăpostiți, dar dresaţi, timizi și lipsiţi de îndrăzneala de a-şi părăsi vreodată „tutorele”. În acelaşi timp, sunt hipersensibili, se înfurie repede, sunt extrem de fragili, nejustificat de îndreptăţiţi și cu totul ignoranți. Mai mult decât atât, sunt idioţi. Prin aceasta, nu mă refer deloc la inteligența lor, ci, pur și simplu, la lipsa voinţei și a capacităţii de a gândi cu propria lor minte. La ce folosește liberul arbitru când oficiali, experți și „influenceri” ne spun în fiecare zi cum trebuie să ne trăim viața și când „autoritatea tutelară” te scutește de dificultatea de a gândi și de suferința vieții?

***

„Democrația totalitară” este o expresie care ar putea părea un oximoron iniţial, dar, în fond, democrația este deosebit de vulnerabilă la o soluție totalitară în politică. Democrația presupune și învaţă că oamenii sunt egali şi asemănători. Prin urmare, democrația presupune, în cele din urmă, o putere care trebuie să fie centralizată și absolută, astfel încât să se poată angaja în mod constant în distribuirea și redistribuirea resurselor în societate, în modelarea și remodelarea realităţii, pentru ca premisa de la care porneşte să se mențină. Într-un fel, democrația este o mișcare revoluționară blândă, dar fără sfârșit, în sensul că se angajează în mod constant în răsturnarea statu quo-ului – un status quo care a rezultat, în mod natural, din acțiuni umane spontane și autonome în societate. Cu cât devine mai avansată o societate democratică, cu atât mai repede este răsturnat statu quo-ul.

Un exemplu: Au fost necesare câteva decenii până când căsătoria între persoane de același sex să devină un drept constituțional, în timp ce au fost nevoie de doar câțiva ani pentru ca transgenderismul să devină mainstream. Astfel, încet, dar sigur, democrația modernă determină politica să preia controlul asupra societăţii în întregime. Dar acesta nu este un obiectiv real care poate fi atins printr-o anumită formă de guvernare, ci numai printr-un progres neîncetat către o destinație fictivă – o situaţie în care toți oamenii se presupune că ar trebui să fie egali și asemănători. Totalitarismul, văzut în această lumină, constituie o mișcare revoluționară fără sfârșit.

Pe lângă ipoteza democratică, există o a doua forță, la fel de importantă, care a favorizat democrația totalitară în America: liberalismul, ideologia fondatoare a democrației americane. Spre deosebire de celelalte două ideologii totalitare, fascismul și comunismul, liberalismul este în mod mai puțin evident o ideologie. Mussolini a definit odinioară ideologia ca fiind o „doctrină completă, armonioasă și sintetică”. După cum vom arăta mai jos, deși este mai nuanțat decât fascismul și comunismul, liberalismul constă din trei elemente-cheie pentru o ideologie: idealul, caracterul dogmatic și caracterul practic.

Liberalismul, la fel ca și ideologiile sale rivale, predică un mit despre natura umană și societate, pe care adepţii lui îl iau ca pe un adevăr de necontestat, și urmăreşte să modeleze toate aspectele existenței umane potrivit unei scheme utopice. Liberalismul concepe omul ca pe un individ care este independent de comunităţi preexistente și ca pe un animal pre-politic care este liber și posedă drepturi prin natura sa. Deși sunt narațiuni false asupra realității, toate cele trei ideologii sunt seducătoare, deoarece propun o idealizare irezistibilă, care face apel fie la gândirea morală, fie la firea nesăţioasă a omului. La fel cum statul fascist caută să intre pe sub pielea supușilor captivându-i cu ideea apartenenței, iar statul comunist, cu egalitarismul, statul liberal câştigă loialitatea vânzând acestora o versiune ieftină a libertății și drepturilor (în locul îndatoririlor civice).

La prima vedere, liberalismul pare a constitui o puternică ţinere în frâu a impulsului totalitar. În timp ce totalitarismul înseamnă o conducere autocratică absolută, acaparatoare și expansivă, liberalismul pledează pentru valori opuse: libertate, guvernare limitată și suveranitate individuală. Aşadar, cum se ajunge de la liberalism la totalitarism? Trei aspecte le leagă pe cele două.

În primul rând, prin eliberarea (doar conceptuală) a oamenilor de constrângerile preexistente, desființarea modurilor de viață [considerate de liberali] „nenaturale” și „iraționale”, cum ar fi cele consacrate prin religie și tradiție, și destrămarea asocierilor nebazate pe alegere și a relațiilor întemeiate pe obligații, liberalismul a transformat omul dintr-o ființă istorică într-un individ gol din punct de vedere existențial. Individul este gol deoarece este redus la esența sa naturală: o ființă rațională, „dezbrăcată” de orice atribute accidentale. Acest individ gol este, potrivit lui Rousseau, cel mai fericit și bun în starea sa naturală – capabil de dreptate, potrivit lui Rawls, din spatele vălului ignoranței. Se spune că individul gol este cărămida de bază a societății; bunăstarea individului (oricum ar fi aceasta definită) constituie, prin urmare, preocuparea supremă a statului. Acesta este individualismul în câteva cuvinte.

Individualismul este o cale către etatism, aşa cum a fost expus mai întâi, în mod sugestiv, de Hobbes în teoria sa despre Leviathan şi ulterior dovedit empiric prin campania politică progresistă a lui Barack Obama, „The Life of Julia” . Legătura dintre individualism și etatism este simplu de înţeles: în absența unor instituții intermediare precum familia și biserica, statul devine singura comunitate în care individul se poate situa, iar puterea statului este singura resursă pe care individul se poate baza pentru a-şi obţine bunăstarea. În statul liberal, suntem într-adevăr independenți unii faţă de alții, dar, în acelaşi timp, suntem legați definitiv de stat.

În același timp, liberalismul promovează o versiune ieftină de libertate, înțeleasă ca absența constrângerilor impuse de forțe arbitrare, spre deosebire de modul cum înţelegeau anticii libertatea, ca o autodisciplină constând în limitarea dorințelor umane cu scopul autoguvernării. Liberali precum Locke prezintă o viziune romanţioasă cu privire la „o libertate perfectă” în starea naturală și susțin că guvernul este creat ulterior, prin consimțământ, cu unicul scop de a proteja și extinde libertățile individuale. Teoria lui Locke nu reflectă realitatea. Presupunând că autolimitarea este imposibilă, iar aspirația către virtute, nerealistă – aşa cum argumentează în mod faimos Machiavelli și Hobbes –, statul devine singurul arbitru în cazul conflictelor care apar atunci când indivizii își exercită fără niciun fel de constrângeri libertatea. În absența autoguvernării/autocontrolului, puterea și autoritatea se concentrează în singurul arbitru (statul) care asigură pace și ordine. Aceasta este pe scurt teoria statului modern.

Statul face posibil acest lucru prin emiterea de legi; legislația conduce la limitarea autoritară a libertății individuale. După ce legea este introdusă în ecuație, libertatea există acum – după cum spune Hobbes în mod concis – „acolo unde legea tace”. Libertatea a devenit, astfel, o creație politică – un permis emis de stat. Rezultă că, în realitate, statul este cel care creează libertatea. Nu numai că versiunea liberală a libertății nu reușește să extindă libertatea individuală, dar, în fond, o lezează.

În sfârşit, liberalismul susține existența drepturilor naturale. După cum am arătat mai sus, nu există drepturi naturale, ci drepturi politice. Mai gravă decât falsitatea acestora este degradarea morală pe care o generează atunci când liberalismul predică protejarea drepturilor în sfera politică și maximizarea propriului interes în domeniul economic ca obiective de primă importanță ale statului, în contrast cu pledoaria din filosofia politică antică pentru cultivarea virtuților în cetățeni.

Această premisă a drepturilor naturale poate fi împărțită în două idei care au fost aplicate în experimentul democrației americane: prima este liberalismul utilitarist și a doua este liberalismul kantian. Școala utilitară susține că cel mai înalt principiu moral este maximizarea bunăstării generale. Dincolo de a fi o simplă filosofie morală șubredă, aceasta nu reușește să respecte fiecare persoană privită ca scop în sine, deoarece, atâta vreme cât cineva se află în minoritate, bunăstarea lui poate fi sacrificată pentru binele public.

Școala kantiană încearcă să salveze liberalismul de teoria utilitaristă care, în esență, privește oamenii doar ca mijloace pentru fericirea altora (fie că este vorba de o majoritate sau de o minoritate), [şcoala kantiană] propunând un sistem care să nu fie bazat pe valori, în care dreptul este anterior binelui, astfel că indivizii, fiind agenți morali liberi, pot alege ceea ce reprezintă pentru ei binele. Această etică despărţită de valori nu oferă liberalismului prea mult câmp de acţiune, deoarece nu oferă un fundament teoretic pentru dezbaterea cu privire la politicile publice. Până la urmă, chiar fiind independenți și suverani, suntem, în acelaşi timp, cetățeni ai unei organizări politice. Fără a face referire la binele comun și scopurile comune, nicio politică publică nu poate fi în mod adecvat justificată; atunci, cine are puterea de a constrânge are ultimul cuvânt. Societatea devine atunci doar un câmp de luptă în care preferințele și dorințele individuale intră în competiţie pentru dominație.

Politica bazată pe drepturi nu reușește să constituie o expresie deplină a valorilor noastre cetăţeneşti și a comunității în care locuim. Așa cum a arătat literatura despre totalitarism, atunci când semnificațiile comune și-au pierdut forţa determinantă într-o societate de masă, indivizii fără substanţă [goi] și atomizați devin vulnerabili la soluția politică totalitară. Nu numai că o politică bazată pe drepturi neagă binele comun și anulează distincția dintre frumos și urât, nobleţe și degradare, ci alimentează și un sentiment nejustificat de îndreptăţire, transformând cetățenii în „consumatori” ai guvernului – un mod insidios de a degrada calitatea de cetăţeni, precum şi de a demoraliza persoanele individuale.

***

Tocqueville observă că o astfel de democrație totalitară nu a avut loc în trecut din cauza „gradului insuficient de dezvoltare iluministă, a imperfecțiunii procedurilor administrative” și, mai ales, „a obstacolelor naturale pe care le-a creat inegalitatea condițiilor”.

Are perfectă dreptate; acest tip de guvernare se dezvoltă doar într-un stat democratic în care oamenii sunt mai egali și asemănători. După cum ne reamintește Tocqueville, „cu cât oamenii sunt mai egali, cu atât va fi mai insaţiabilă dorința lor de egalitate”. Întrucât „instituțiile democratice trezesc și alimentează dorinţa de egalitate fără a putea fi vreodată capabile să o satisfacă deplin”, oamenii democrați devin cu ușurință frustraţi, anxioși și, mai presus de toate, indignaţi, ori de câte ori se întâlnesc cu inegalitate reală sau percepută. În consecință, aceștia sunt mai înclinaţi să solicite o intervenţie agresivă din partea „autorităţii protectoare” pentru a crea un mediu echitabil sau pentru a furniza dreptate socială. Nu întâmplător, cuvântul „echitate” a fost transferat în campusuri și în mediul academic, înlocuindu-l pe cel de „egalitate”. Este o traiectorie naturală trasată de egalitatea condițiilor.

În mod voit sau nu, cauza echității va transforma în cele din urmă țara într-un teritoriu în care fiecare cetățean va avea „aceleași opinii, aceleași pasiuni și aceleași interese” – a doua stratagemă pentru a împiedica formarea de facţiuni, stratagemă pe care James Madison a menţionat-o în Federalist Paper 10. Madison a considerat această metodă „impracticabilă” câtă vreme omul „are libertatea de a-și exercita (rațiunea)”. Dar este practicabilă atunci când o minte totalitară consideră că scopul principal al guvernării nu mai este acela de a proteja „diversitatea facultăților umane”, ci de a impune o uniformitate a intereselor; este practicabilă atunci când aparatul mass-media nu îşi mai propune informarea, ci îndoctrinarea publicului; şi este practicabilă atunci când opinia publică este monitorizată în mod constant prin tehnologia informației și comunicațiilor și modelată de instituțiile culturale elitiste.

Vulnerabilitatea față de totalitarism se amplifică în special atunci când oamenii din democrații devin tot mai laici, mai materialiști și plictisiți. Atunci când oamenii încetează să îşi mai pună întrebări profunde, mintea ajunge să se axeze asupra unor preocupări imediate și superficiale. Când sensul vieții devine exclusiv unul material, plăcerile sunt determinate doar de senzații, iar satisfacțiile sunt trecătoare, în timp ce nemulțumirile se accentuează, câștigurile și pierderile individuale devin forța dominantă.

În „Originile totalitarismului”, Hannah Arendt critică dur „individualismul burghez”, punând ascensiunea totalitarismului modern în mare parte pe seama „societății achizitive burgheze” care era în general indiferentă și chiar ostilă față de viața publică, punând interesele private deasupra obligațiilor civice. La început, aceasta şi-a cedat în mod deliberat puterea autocrației, iar mai târziu a cerut o politică externă monopolistă, ambele atitudini pregătind terenul în Europa pentru ascensiunea dictaturii, în care un „om puternic” a luat asupra sa rolul conducerii afacerilor publice. Aceste „atitudini burgheze” au cauzat în cele din urmă dispariția propriei clase; masele au apărut din ruinele rămase în urma prăbuşirii societății bazate pe clase.

Arendt a definit masele ca fiind constituite din oameni care „nu pot fi integrați în organizații bazate pe interese comune” sau cărora le lipseşte „articulația specifică clasei, exprimată în obiective bine determinate, limitate și realizabile”. Mai mult, acestea sunt indiferente faţă de iniţiativele politice care presupun o participare activă. Totalitarismul, argumentează Arendt, este în esență o mișcare bazată pe mase – mişcare fie de dreapta, fie de stânga – stimulată de ideologie și care îşi propune dominarea societății prin perpetuarea mișcării.

Arendt observă că succesul pe care l-au înregistrat mișcările totalitare moderne din Europa au risipit iluzia persistentă potrivit căreia națiunile democratice au fost conduse de o majoritate a poporului, care a participat activ la guvernare. Democrația americană pare să fi progresat întreţinând aceeaşi iluzie. În mod paradoxal, pe măsură ce drepturile de vot au continuat să se extindă, guvernarea majorității a devenit un fapt mai puțin real și mai mult ceremonial. Istoria guvernării americane reflectă o traiectorie în cadrul căreia afacerile publice sunt, într-o măsură tot mai mare, guvernate de reglementări elaborate de o administrație în care câțiva „regi” și „regine” împuterniciţi au influenţă, fără a da socoteală faţă de „noi, poporul”. În acest moment, politica a evoluat într-un sistem care este, în cuvintele lui Tocqueville, o republică doar „la vârf și ultra-monarhică în toate celelalte părți”.

Uneori îmi imaginez că sunt Tocqueville modern care vizitează America secolului XXI. Mă întristează să văd că multe dintre previziunile sale se adeveresc. Astăzi nu văd prea multe diferențe între China și America, cu excepția faptului că aici cerul este mai albastru, apa mai curată, iar oamenii se comportă mai frumos și sunt mai prietenoși. Dar, în acelaşi timp, mi se pare că are loc o supunere mai voluntară.

Democrația americană s-a dovedit a fi un succes în reprezentarea intereselor sale, dar un eșec în cultivarea valorilor cetăţeneşti; a protejat unele libertăți civile, permițând, în același timp, erodarea altora, mai ales în ultimele decenii. Lecţia pe care o putem desprinde din istoria sa de 250 de ani de succese și eșecuri este următoarea: pentru ca o adevărată republică (în sensul unei vieți publice comune) să se menţină cu succes, instituțiile nu sunt suficiente. Lucrul cu adevărat necesar sunt virtuţile civice.

Articol apărut în The Imaginative Conservative, semnat de Habi Zhang, tradus de Irina Bazon.

Habi Zhang, care s-a născut și a crescut într-un mic sat din provincia Sichuan, China, se află la un program de doctorat în științe politice la Purdue University. Deține un master în politici publice la Universitatea Pepperdine. A scris pentru Real Clear Policy și Law & Liberty.