Timișoara și nu doar

Timişoara se poate mândri cu numeroase realităţi unice în România şi extrem de preţuite în lume, între acestea, splendida Catedrală Mitropolitană, târnosită în toamna anului 1946, în prezenţa Regelui MihaI I al României, de către Patriarhul Nicodim Munteanu, Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, Episcopul Vasile Lăzărescu, ridicat în anul următor de către Sfîntul Sinod la rangul de Mitropolit al Banatului (după un aproape trisecular hiatus survenit la moartea Sfîntului Iosif cel Nou de la Partoş, în 1650). Au participat, de asemenea, Episcopul romanocatolic Augustin Pacha, Episcopul grecocatolic Ioan Bălan, prim-ministrul ateu Petru Groza, (deşi fiu de preot ortodox din Băcia, Hunedoara).

Clădit în stil eclectic ― arhitectul Ion Traianescu inspirându-se strălucit din arhitectura bisericilor din Moldova, Oltenia şi Transilvania ― sfîntul lăcaş a fost înzestrat cu un admirabil muzeu, în anul 1963, din iniţiativa vrednicului de pomenire Mitropolit Nicolae al Banatului.
Tocmai regretatul Mitropolit Nicolae Corneanu (1923-2014) va rămâne între cei mai longevivi înalţi ierarhi din lume, prin cei 52 de ani şi jumătate de şedere în jilţul mitropolitan. Alături de ale veneratului său predecesor, osemintele i odihnesc în necropola din subsolul lăcaşului care le-a fost nețărmurit de drag.

Mereu cu suflet întărit, mă gândesc la tricolorul nostru arborat prin voia actualului nostru Chiriarh ÎPS Ioan Selejan, în turla Catedralei cu hramul Sfinţilor Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur), moment sacru onorat în fiecare 30 ianuarie.

O secundă mare sărbătoare a sfintei zidiri îi reuneşte pe ortodocşii bănăţeni, în 15 septembrie, când este readus în amintirea credincioşilor Sf. Iosif cel Nou de la Partoş, primul Mitroplit al Banatului, ale cărui moaşte se află în racla din interiorul Catedralei.

Două au fost catedralele ortodoxe construite în răstimpul interbelic, legate prin linia de suflet ce uneşte Basarabia şi Banatul ca simbol al Unirii celei Mari şi Sfinte: Catedrala din Bălţi şi Catedrala din Timişoara. Prima a fost începută, în anul 1925, prin voia Regelui Ferdinand I Întregitorul de Ţară și a Reginei Maria, continuată în timpul Regelui Mihai I (regenţi fiind unchiul său Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, iar ― după decesul acestuia abia citat ― magistratul, fost ministru de Interne Constantin Sărăţeanu), iar de Carol II, fiind sfinţită, în 1935, în prezenţa Suveranului, a fiului acestuia Marele Voievod de Alba Iulia şi Cnez de Oraviţa Mihai.

Au fost de față reprezentantul Patriarhiei din Constantinopol, al Mitropoliei Atenei, al Mitropoliei Ortodoxe a Poloniei, Episcopul Grigorie Botoşăneanu, alți mulți înalţi ierarhi și o mulțime impresionantă. Având hramul Sfinţilor Constantin şi Elena, luminoasa Catedrală îl are, din anul 1995, ca întâistătător pe Mitropolitul Petru Păduraru al Basarabiei, membru al Sfîntului Sinod din Bucureşti.

Înălţarea Catedralei timişorene a început în anul 1936, oglindind vrerea Regelui Carol al II-lea, a continuat în anii grei ai războiului mondial, prin voia Regelui Mihai I şi osârdia guvernului condus de Mareşalul Ion Antonescu, iar sfinţirea s-a făcut, în 6 brumărel 1946, cum deja am arătat, mai sus.

Trăiască România dodoloaţă!