Stânga regresistă mondială nu ezită să utilizeze etichetările cele mai josnice pentru a-și pune la zid adversarii politici.
Donald Trump a fost și continuă să fie comparat cu Hitler, cu toate că nu a început nici un război și nu a persecutat nici o minoritate (plus că a promovat o politică pro-Israel și pro-pace in Orient).
Dar chiar înainte de bătăiosul Trump, același tratament a fost aplicat blajinului prim ministru canadian Stephen Harper (cel care a retras Canada din protocolul de la Kyoto), făcut și el în fel și chip. Iar în România anilor 90, politrucii lui Ion Iliescu nu ezitau să îi numească legionari pe Ion Rațiu, Corneliu Coposu sau Radu Câmpeanu.
În zilele noastre, etichetarea se folosește prin extensie, cu foarte multa eficacitate. Practic orice tip de asociere, cât de îndepărtată ar fi, cu idei sau oameni considerați “suprematisti albi”, sau “rasiști”, este echivalentul contaminării cu respectiva boală.
Scopul principal al atacurilor prin etichetare nu este însă atât distrugerea directă a adversarului, cât inducerea unei stări de rușine între posibili suporteri ai acestuia, că și în marele public în general.
„A, ești suporter al lui Trump? Sau al lui Harper? Sau al lui Rațiu? Păi trebuie să fi și tu hitlerist sau legionar!”
Or cine dorește să fie asociat cu asemenea curente abominabile? Așa că imediat, potențialul suporter al încriminatului se trage deoparte, scuipă în san, și se leapădă imediat:
Iar efectul cel mai pervers este că și oameni care nu sunt de stânga, altfel democrați autentici, ajung să își însușească același comportament, fug ca necuratul de tămâie de orice posibilă asociere cu “fasciștii” sau “legionarii”, ajungând și ei să dea cu pietre, cot la cot cu regresiștii, în orice “suspect”, și să se “delimiteze” de un extremism de cele mai multe ori imaginar.
„Condamnăm cu fermitate….”
