Școlile se închid, dar „democrația merge înainte”, ne-a anunțat Președintele Klaus Werner Johannis. E greu de spus ce fel de democrație poate exista fără școală. Optimismul președintelui e înduioșător, dar e fondat pe convingerile unui om care a predat toată viața modeste probleme de fizică despre gaze ideale funcționând în condiții ideale. Habar nu are ce înseamnă istoria: adică viața reală, cea care a dat naștere democrației și a făcut posibilă perpetuarea ei ca model de societate.
Tehnocrații și proștii au probleme cu democrația, după cum au probleme și cu monarhia și aristocrația, cu tot ce implică oameni reali trăindu-și viața în moduri consacrate istoric. Tehnocrații și proștii au probleme cu realitatea în general: socială, naturală, oricum am considera-o. Marii apărători ai democrației nu au fost tehnocrații, și nici proștii – care mai totdeauna visează în secret la o dictatură care să le confirme bănuielile -, ci oamenii normali bine educați și oamenii de stat sau gânditorii solid ancorați în istorie, de la François-René de Chateaubriand, Benjamin Constant și Alexis de Tocqueville până la Winston Churchill și Charles de Gaulle. Există o legătură istorică între democrație și carte.
Și între carte și școală. Democrația s-a născut în polisurile cetățenilor filosofi și va muri în ținuturile cetățenilor culegători de sparanghel și ale celor care șterg la fund porcinele din ogrăzile altora. Nu poate exista democrație, bazată pe votul poporului, fără discernământ. Și nu poate exista discernământ fără a fi antrenat în școală. Sufletele în ceață, mințile pâcloase, oamenii stăpâniți de instincte – cum ar fi frica și lăcomia – nu pot deveni decât combustibil pentru mașinăria dictaturii.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple și vei contribui la susținerea siteului R3Media.
Îndepărtarea elevilor de școală și a profesorilor de datoria lor de a preda, transformarea elevilor în consumatori de imagini online și a profesorilor în facilitatori online de gimnastici virtuale al căror scop nu este, pentru că nu poate fi, instruirea sau educarea elevilor, ci doar certificarea lor, procesarea lor instituțională, duce la prăbușirea democrației, adică a regimului în care o națiune este capabilă să își conducă, în cunoștință de cauză și spre propriul folos, propriile afaceri. Nu democrația, ci votarea merge înainte, dar nu e nimic altceva decât votul unei populații penitenciare, forțate să voteze la locul de executare a pedepsei.
Până când nu se va reafirma legătura dintre democrație și școală, dintre democrație și mobilitatea socială alimentată de un sistem de învățământ public solid, construit pe linii clasice, haretiene, mobilitate socială care să permită copiilor săraci dar inteligenți să ocupe un loc demn în societate, până când nu se va recunoaște legătura de necontestat dintre școala clasică și nivelul de competență care face dintr-o societate una cu adevărat creatoare – adică acea societate în care lucrurile sunt conduse atât de competent și deci funcționează atât de bine încât nu trebuie să te oprești din propriile tale activități pentru a duce la bun-sfârșit lucrurile lăsate vraiște de meseriași, funcționari sau politicieni incompetenți, indolenți sau corupți – până atunci nu se poate vorbi despre democrație în România. Ci doar de un iad inutil, de un ținut al haosului, o țară de mâzgă populată de suflete în ceață.
Mircea Platon este autorul cărții Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc. Cartea poate fi achiziționată de-aici.
