vineri, martie 29, 2024
OPINIISuferințe din Transilvania anilor: 1940-1944, masacre și terorism sponsorizat de către statul...

Suferințe din Transilvania anilor: 1940-1944, masacre și terorism sponsorizat de către statul horthyst

După ocuparea Ardealului de Nord în anul 1940, pentru populația românească, evreiască și rromă, dar și pentru mulți maghiari, secui și ceangăi, printre alții, a început unul dintre cele mai întunecate capitole ale istoriei recente, iar asta nu doar la nivelul Europei Centrale și de Est. La acțiunile de răzbunare ale unor maghiari naționaliști ardeleni împotriva românilor s-au adăugat abuzurile militare, măsurile polițienești de teroare impuse de noile autorități, arestări ilegale, execuții sumare și aroganța agresivă a reprezentanților noilor structuri administrative. În cursul unor acțiuni de depistare erau vizați, în primul rând, etnicii români considerați naționaliști, mai ales preoți și învățători. Aceștia au devenit victimele unor cetățeni maghiari iraționali, inumani și iresponsabili, ale trupelor ungare și ale unor formațiuni paramilitare fanatice. Strămoșii noștri au fost batjocoriți, torturați și linșați mișelește, de către niște trupe lașe și teroriste, care s-au dovedit a fi mai curajoase împotriva civililor și prizonierilor, decât împotriva trupelor combatante.

Printre aceste formațiuni fanatice și rasiste, merită amintite:

Garda zdrențăroșilor (a Rongyos Gárda);

Vânătorii turanici (a Turáni vadászok), organizație protocronistă terorist-informativă

Uniunea camaraderească „Turul” (a Turul bajtársi szövetség)

Asociația națională de tir (az Országos Magyar Lövész Egyesület)

Divizia Secuiască de Frontieră (a Székely Határőr Hadosztály)

La data de 8 septembrie 1940 în Ciumărna trupele ungare au ucis cel puțin 11 români. La doar o zi distanță de crimele odioase și barbare din 8 septembrie 1940, trupe maghiare aparținând batalionul 22 Grăniceri Debrețin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat în comuna Treznea. După ocuparea satului, unitățile maghiare au dezlănțuit un măcel care avea să rămână în istorie pe vecie. în Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite pe izlazul comunal. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente au murit cel puțin 93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei. Cotidianul „România nouă” din data de 1 ianuarie 1941, relata cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare și împușcat lângă o căpiță de fân, împreună cu soția și cele două fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopârțite cu baioneta. Un alt caz foarte cunoscut în epocă a fost cel al lui Vasile Mărgăruș. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părți ale corpului și apoi împușcat în cap cu gloanțe model „dum-dum” (explozive). Preotul ortodox a căzut de asemenea victimă trupelor horthyste. A ars în casa parohiala care a fost incendiată de către imperialiștii horthyști. În Treznea se aflau și 9 soldați români reîntorși acasă și demobilizați. Aceștia au fost împușcați cu efectele militare pe ei. Învățătorul și soția au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinși și aduși la sediul jandarmilor maghiari de la Agrij, de unde au fost duși pe un câmp și împușcați. Tot la data de 8 septembrie 1940, în comuna Nușfalău-Sălaj, trupe ale armatei maghiare cu sprijinul unor localnici comit un masacru împotriva civililor români. Au fost torturați și uciși cel puțin 11 oameni din satul bihorean Almașu Mare (două femei și 9 bărbați), aflați în trecere prin Nușfalău.

La patru ani distanță, horthyștii aveau să șocheze statele și actorii non-statali Globali încă o dată, prin sălbăticia faptelor lor criminale. În noaptea de 22 și 23 septembrie 1944 un grup de civili de naționalitate română s-a refugiat din cătunul Hărcana pentru a evita confruntările dintre armata sovietică, armata română și corpurile de armată maghiare și germane. Grupul de circa 30 de persoane s-a adăpostit în cantonul de cale ferată din apropierea orașului Câmpia Turzii (cătunul Petrilaca) și au fost martorii la execuția consătenilor lor. În dimineața zilei de 24 septembrie 1944, un grup de militari maghiari însoțiți de civili au trecut linia de cale ferată ducând cu ei 18 prizonieri, dintre care 12 copii cu vârste între 7 luni și 10 ani, adolescenți și 4 adulți, locuitori ai cătunului Hărcana care nu au plecat cu grupul inițial de refugiați. Civilii români au fost executați prin împușcare într-o groapă de obuze, lângă calea ferată iar apoi corpurile lor au fost stropite cu petrol și incendiate. Cel mai mic copil ucis a fost Ionuț Forgaci în vîrstă de doar șapte luni. Între 5-13 septembrie 1944, localitățile de frontieră Luduș și Sărmașu, situate în Transilvania de Nord, au fost ocupate de unități ale armatei și jandarmeriei ungare. În marginea comunei Luduș (la hotarul Bogata) în data de 13 septembrie 1944 soldații maghiari au împușcat 15 evrei și 2 români. Maria Kopstein, Izrael Adelca și surorile Haller (Sarolta, Fani și Rozalia), au fost împușcate în pivnița locuinței familiei Haller, după ce au fost violate cu sălbăticie. După eliberarea localității, soldații maghiari care au luat parte la aceste atrocități comise asupra populației evreiești, nu au putut fi identificați. Cercetările împotriva celor vinovați de masacrele de la Luduș au început în anul 1945 și s-au încheiat în 1946. În 1946, Curtea de Apel Cluj a stabilit vinovăția unor localnici care au fost condamnați (Szabo Bela și Bartha Elisabeta din Luduș). În 17 septembrie 1944, trupe de jandarmi maghiari sprijinite de localnici membrii ai gărzii civile maghiare au torturat și masacrat 126 evrei din localitatea Sărmașu. Cadavrele celor uciși (31 de bărbați adulți, 52 de femei adulte și 43 de copii până la vârsta de 15 ani) au fost deshumate din două gropi comune, în februarie 1945. Concluzia la care a ajuns Comisia medico-legală care a realizat autopsierea cadavrelor: moarte violentă prin împușcare, iar în cazul mai multor copii, moarte violenta prin asfixiere, aceștia fiind îngropați de vii. Cercetările împotriva celor vinovați de masacrele de la Sărmașu și Luduș au început în anul 1945 și s-au încheiat în 1946. Prin sentința Tribunalului din Cluj s-a stabilit responsabilitatea pentru masacrul de la Sărmașu: doi ofițeri din trupele de jandarmi (cpt. Lancz Laszlo, lt. Vecsey) și cinci subofițeri (slt. Halasz, slt. Fekete, plt.maj. Szabo, plt. Horvath Istvan și plt. Polgar) au fost găsiți vinovați și au primit sentințe de condamnare la moarte. Doi dintre localnici au fost condamnați la pedepse cu închisoarea pentru participare la masacru: Panczel Janos (soldat-jandarm din Sărmașu) și Soos Istvan (membru al gărzii civile maghiare din Sărmașu) au fost condamnați la 20 de ani, respectiv la 5 ani de închisoare. Pe 4 septembrie 1944, mai mulți localnici maghiari din Aita Seaca au capturat un număr rămas necunoscut de militari romani, pe care îi torturează și-i ucid. În privința numărului exact al militarilor români uciși, martorii si cercetătorii vehiculează cifre cuprinse între 13 si 100. La data de 14 octombrie 1944 trupele maghiare aflate în retragere pe Valea Izei au omorât 29 de români în două case de lemn de la periferia comunei Moisei, pe drumul principal ce duce spre Borșa. Au fost identificate 31 de victime, dintre care doi au rămas în viață. Cei doi supraviețuitori sunt Vasile Petean, originar din comuna clujeană Pălatca, și Vasile Ivașcu, care ulterior a înnebunit parțial. Dintre cele 31 de victime, 24 erau originari din județul Mureș, 3 din județul Cluj și 4 din județul Maramureș. Acești țărani ardeleni erau internați în lagărele de muncă din orașul Vișeu de Sus, fiind acuzați de „trădare de patrie”, de patriotism românesc ori partizanat pro-românesc. În condițiile înaintării forțelor militare aliate, cei mai mulți dintre cei încorporați în unități de muncă obligatorie au dezertat, încercând să treacă linia frontului și să se întoarcă în localitățile de domiciliu. Unii au reușit, alții, între care și cei uciși la Moisei, au fost prinși de către jandarmii unguri de front și duși într-un lagăr improvizat în casa unui evreu transilvănean deportat în lagărele de exterminare naziste. În ziua de sâmbătă, 14 octombrie 1944, prizonierii din lagărul de la Vișeu de Sus au fost urcați de militari unguri într-un camion și transportați la Moisei, comuna fiind în prealabil complet evacuată de locuitori. 12 dintre ei au fost închiși într-o căsuță de lemn, fiind împușcați de către soldații maghiari, care trăgeau prin geamuri și ușă. În continuare au fost uciși și ceilalți români. Masacrul s-a întâmplat pe la orele 15, în aceeași noapte, militarii maghiari incendiind satul și arzând circa 300 de case. Cadavrele intrate deja în putrefacție, au fost îngropate la două săptămâni după comiterea masacrului, când localnicii au revenit la gospodăriile lor.

Însă, cea mai mare și mai îngrozitoare atrocitate comisă de către armata ungară în complicitate cu etnicii maghiari locali, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate (157 de morți), cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, localitate din județul Sălaj, aflată la 45 km de orașul Zalău. Modul în care s-a desfășurat acest masacru a fost stabilit de către instanța Tribunalului Poporului din Cluj la data de 13 martie 1946. Sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morți într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăsește în ziua de 13 septembrie 1940 localitatea Nușfalău unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre comuna Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici este una fictivă, explozia producându-se din cauza unui defect de ambalaj al muniției. În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 11 noaptea, locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în Ip. La scurt timp, acesta împreună cu membrii gărzii naționale din comună s-au dus pe la casele mai multor locuitori trezindu-i din somn și împușcându-i. Au fost uciși în acest mod 18 români. Crimele au fost comise înainte de miezul nopții. Întors la sediul gărzii naționale din Ip, Vasvári Zoltán dă indicații membrilor să pregătească 10 căruțe și mai mulți oameni pentru dimineață în scopul îngropării victimelor ucise până atunci. Locotenentul părăsește apoi postul. Imediat după se aude o rafală de mitralieră trasă din sat, iar Vasvári se întoarce la sediul gărzii naționale pretextând că sătenii români i-au atacat compania. Plin de furie și fanatism, acesta se adresează oamenilor din corpul de strajă local, spunând că va incendia comuna. Unul dintre comandanți a încercat să-l oprească răspunzându-i că așezarea este compusă în proporție de 70% din maghiari. Vasvári a simulat în continuare că va da foc numai caselor românești, dar același comandant a protestat spunând că nici acest lucru nu este posibil întrucât gospodăriile românilor sunt răsfirate printre cele ale ungurilor. Atunci Vasvári Zoltán a cerut să i se dea oameni din garda locală care să arate soldaților lui caselor românești, pentru a-i împușca pe vlahi. De data această ordinul i-a fost acceptat. S-au format 6 echipe de soldați în frunte cu câte un om din garda locală, drept călăuză. Astfel alcătuite au pornit fiecare pe străzile comunei:

Echipa I a acționat pe drumul ce duce spre localitatea Suplacu de Barcău. Toți românii din această zonă care au fost găsiți acasă au fost împușcați. Și-au găsit moartea 62 de oameni.

Echipa a II-a a acționat în zona bisericii și a cimitirului din Ip. După indicațiile date soldaților de către calăuza Csepei Sigismund au fost împușcați 21 de locuitori.

Echipa a III-a a mers pe drumul ce duce spre comuna Camăr. Au fost omorâți 13 români.

Echipa a IV-a a acționat pe drumul către satul Zăuan, unde au fost împușcați 9 locuitori.

Echipa a V-a a mers în zona de pe malul pârâul Barcău, fiind omorâți 36 de români.

Echipa a VI-a trebuia să acționeze în aceeași zonă cu echipa a V-a, însă locuitorul Osz Andrei, ce era folosit drept călăuză, dându-și seama de gravitatea faptelor lor a declarat că el nu cunoaște casele românilor, deoarece venise de puțin timp în comună. Astfel, ultimele două echipe au fost nevoite să meargă împreună.

În tot acest timp, populația română a fost supusă unor torturi, printre care smulgerea unghiilor, ruperea oaselor cu bâte și paturi de armă. Mai mulți copii au fost sfârtecați cu baionetele. Tortura a fost urmată de uciderea oamenilor, jefuirea cadavrelor, a caselor și a bisericii. A doua, dis de dimineață, din ordinul locotenentului Vasvári, mai mulți localnici au fost puși să sape o groapă în cimitiriul satului, iar alți săteni au fost scoși cu căruțele și au mers din casă în casă pentru a ridica și transporta cadavrele la groapa comună.

Cel mai trist lucru este că, masacrele cotropitorilor horthyști au fost atât de multe, încât am putea umplu sute, dacă nu chiar mii de pagini, cu dovezi din documetele vremii, memorii ale supraviețuitorilor și ale urmașilor (să nu uităm de: Vișeu de Sus – Dosu Taului, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie, Mihai Bravu, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmășd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireș, Sucutard, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiș, Șincai, Turda, Ozd, Gădălin, printre multe altele).

Întreaga Transilvanie a fost vizată de masacre, dovadă și evenimentele de la data de 10 octombrie 1944, când în toiul luptelor din zona Bârgăului dintre unități române și sovietice, pe de o parte, și trupele germano-ungare, pe de altă parte, a avut loc o acțiune de agresiune împotriva populației românești civile. În toamna anului 1944 în acea zonă erau staționate, în retragere, Divizia 27 de grăniceri secui și Regimentul ungar 33 vânători de munte. Au fost arestați circa 20 de localnici români din Prundu Bârgăului și au fost trimiși la Bistrița, de unde însă li s-a dat drumul după două zile. Șapte dintre ei au fost arestați din nou și închiși într-o pivniță. În noaptea de 10 octombrie, românii au fost scoși și duși la marginea unui șanț de apărare antiaeriană, unde au fost împușcați și aruncați în șanț. Una dintre victime, preotul Augustin Pop a fost rănit mai ușor și a reușit să scape cu viață, prin fugă. Tot atunci a fost ridicat de acasă și funcționarul Popovici și dus spre o destinație necunoscută, de unde nu s-a mai întors niciodată.

Un lucru extrem de interesant, demn de amintit, este faptul că Vasile Luca (László Luka), a făcut parte din Divizia Secuiască a lui Károly Kratochvil. Cine a fost acest Luka? Cel care a luptat împotriva armatei regale române în Primul Război Mondial, ulterior ministru de finanțe al Republicii Populare Române. A reușit să scape de epurările staliniste cărora le-a căzut victimă o parte din conducerea Partidului Comunist din România, dar și simplii membrii, inclusiv activiștii maghiari Imre Aladár, Elek Köblös (a fost secretar general al Partidului Comunist din România (1924-1927), dar în această perioadă a intrat în conflict cu Marcel Pauker. Köblös a fugit în Uniunea Sovietică unde, în 1928, a fost acuzat de troțkism și a fost arestat pentru câteva luni. A fost pus în libertate până în 1937, când a fost din nou arestat și executat la închisoarea Lubianka din Moscova) și alții, cu care fusese în legătură. Luca a devenit deputat în Sovietul Suprem al URSS (1941-1944) și viceprimar la Cernăuți, sprijinind în această calitate deportările de români și de persoane calificate drept ostile regimului comunist din Bucovina și fiind recompensat de sovietici cu gradul de maior în Armata Roșie. El a participat la organizarea Diviziei „Tudor Vladimirescu” pe teritoriul URSS. După 1944 a fost membru în secretariatul CC al PCR, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru al finanțelor (1947-1952). În mai 1952 a fost condamnat de plenara CC al PMR, fiind acuzat de deviaționism „de dreapta” și „activități antipartinice”. În august 1952 a fost arestat și nu a mai ieșit din închisoare până la sfârșitul vieții. În 1954 a fost condamnat la moarte pentru trădare. Pedeapsa i-a fost comutată în detenție pe viață. A decedat în 1963 în închisoarea Aiud. În decursul anilor de detenție, s-a adresat în scris organelor de partid, dar nu a primit vreun răspuns. Vasile Luca a fost reabilitat post-mortem în 1968, la fel ca Lucrețiu Pătrășcanu. A fost căsătorit cu activista comunistă Elisabeta Luca, născută Betty Birnbaum, evreică de origine, veterană a Războiului Civil Spaniol.

Istoria Transilvaniei nu a fost deloc blândă cu românii. După cum nu a fost blândă cu nicio parte a statului român, mai ales cu cele care chiar și acum ne sunt răpite de către vrăjmași. Doar că istoria „se scrie” în fiecare zi, iar românii îi pot forța cursul, în favoarea noastră, a tuturor celor care locuiesc în această patrie, prea greu și prea des încercată de către cotropitori. Odihnă veșnică strămoșilor noștri, eroi care au luptat pentru neatârnare! Trebuie să dezvelim tot adevărul, și să le spunem tuturor, cum muriră strămoșii noștri, pentru neam și țara lor!

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,400FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE