Am vrut să scriu despre decizia CCR în legătură cu legile justiției la momentul acela, dar pur și simplu nu am găsit momentul potrivit.
Pierderea suveranității naționale, începând din justiție, este momentul decisiv din procesul de pierdere a statalității României.
De ce? Din mai multe motive.
În primul rând, pentru că EI se grăbesc. După cum ați văzut la ultimul barometru, românii care pun România pe primul loc a crescut masiv. Bine, de fapt acum se recunoaște numărul acesta, dar asta e altă discuție. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în bătălia pentru Europa, care se va da între cei care vor state naționale și cei care vor un suprastat european, nu mai e timp de pierdut. Lăsată cu suveranitatea națională DE JURE prea mult timp, România risca să fie pierdută din gheare de forțele reprezentate de Ursula von der Leyen.
În al doilea rând, pentru că totul a început cu justiția. Dacă vă uitați în Occident și în SUA, toate măgăriile posibile n-au fost înfăptuite prin decizii populare, ci prin instanțele judecătorești. Căsătoriile unisex sunt cel mai bun exemplu: din câte știu, în SUA, partizanii LGBT au câștigat un singur referendum pe temă, pierzând vreo 20. A contat? Nu.
La fel și în UE. Multe dintre aberațiile ideologice de la Bruxelles au fost impuse de sus în jos, prin instanțe. Instanțele au puterea să termine carierele politice ale „indezirabililor”. Așa va fi și acum: încet, încet, anumite instanțe vor decide în probleme esențiale și o vor face încălcând Constituția României, dar invocând „dreptul UE”. Atunci vom simți, ce înseamnă de fapt, momentul istoric de-acum două zile.
Trebuie să recunoaștem, totuși, genialitatea – chiar dacă folosită diabolic – a occidentalilor. „Pas cu pas”, vorba lui KWJ, ne-au făcut să ne semnăm, singuri, capitularea. Au lucrat, cu metodă, până ce oamenii care trebuie au ajuns î funcțiile potrivite, ca să semneze, „în numele nostru”, capitularea. Privită la scara istoriei, mai poate zice cineva că am fost forțați să renunțăm la statalitate? Doar au semnat-o reprezentanții noștri direcți (cu excepția unei mâni de oameni), iar apoi a validat-o cea mai înaltă curte a țării. Ce mai poți zice?
Această veritabilă capitulare, care încheie perioada începută în 1859, s-a petrecut în indiferența generală a celor care vor avea cel mai mult de pe urma ei.
Față de momentul 1859 am involuat masiv: dacă unirea și independența au fost opera unei elite, în timp ce poporul avea ca principal obiectiv supraviețuirea fizică. Acum, tot o elită – dar una trădătoare și coruptă – a făcut pasul invers, iar mare parte din popor a ales să nu-i pese. Nu pentru că n-a știut sau îi era foame, ci pentru că pur și simplu chiar își dorește să dispară România, în timp ce alta este resemnată și lașă. Și nu este așa de azi de ieri, ci de cel puțin 10-15 ani.
În aceste condiții, lupta acelei mâini de oameni care s-a luptat pentru suveranitatea căpătată acum 145 de ani este cu-adevărat eroică și cavalerească. Numele lor să rămână în memoria poporului acesta, atât cât va mai fi!
Având în vedere că statul zis român a fost o slugă docilă și cuminte de 15-20 de ani, timp în care a încasat totul în tăcere, nu mai miră pe nimeni că și-a dat (pen)ultima suflare într-un anonimat cvasi-total. Poporul român și identitatea sa, într-o formă sau alta, vor supraviețui până la sfârșit. Din păcate, statul creat de noi nu are parte de o moarte eroică, care să inspire, ci de una jenantă: asasinul ne-a pus cuțitul în mână, iar noi, cuminți, ne-am luat singuri gâtul.
Sper să mă înșel.
Este legislaţia noastră diferită de cea a celorlalte ţări din Uniune? In Belgia, Franţa, Spania…prevalează codul de legi local sau cel unional?
Încă ceva, la 1920 „majoritatea populației românești a rămas în afara teritoriului României Mari”! (vezi art Gândirea fondatoare a filosofiei românești – Perioada străveche, Acad Alexandru Surdu).
Ce apărăm chiar cu gîndul la granițele României Mari?
Desigur urmașii acelei majorități sînt, azi, în mare parte dezrădăcinați dar, fără nici o îndoială, în timp, ar revenii firesc la matcă fără a fi forțați. Parcă Slavici zicea că oriunde este o mică majoritate de români restul oamenilor ajung a vorbi românește. Niciodată invers.
Statul este al oamenilor. Toate instituțiile și toți angajații lor sînt în slujba noastră.
Nu e nevoie de nici o revoluție, de nici o răscoală, este nevoie doar de a ne lua statul cu toate instituțiile înapoi și a le reda menirea făcînd o curățenie bună. Nu poți fi învinuit de uneltire sau răsturnare a nu știu ce deoarece vrei doar să readuci statul, cu tot cu instituții, unde ar fi trebuit să fie. Este o datorie.
Simplu de zis…mai greu de făcut.
Vinovati suntem toti, de la a la z, si nu de ieri de azi, ci de ani de zile.
Cum să fim toți de vină? Cum să fie de vină cei care au împlinit majoratul după anii 2000? sau mai tarziu? ce puteau face niște minori? Sau ce puteau face cei care n-au avut niciodată nicio putere de decizie la niciun nivel?