Aflu că în tot mai multe biserici din București se răspândește o practică eretică: slujirea în limbi străine, deși credincioșii, enoriașii sau viețuitorii sunt Români.
Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, poruncește lămurit ca în biserici să se folosească limba locală.
Împotriva acestei învățături dumnezeiești s-a ridicat rătăcirea „limbilor sfinte”, la început latina și greaca. Sub acoperirea acestei rătăciri Grecii xenofobi1 au dezlănțuit persecuții și chiar masacre împotriva celor ce foloseau altă limbă în biserici: Armeni, Copți, Sirieni, Români etc.
Biruința Slavilor împotriva Imperiului Roman și a Apusenilor a adus „la masă” o altă limbă, slavona, declarată și ea sfântă. Iar Românii, în majoritate, au început să o folosească în biserici – ca apărare împotriva extremismelor grecești sau papale. Folosința s-a făcut la început mai mult formal, româna fiind încă cea real întrebuințată. Dar, treptat, scrierile biblice și liturgice de limbă română au devenit tot mai rare. Urmele găsite în Maramureș sau Epir, Macedonia, Dalmația sau alte părți ale Românimii, arată această pierdere treptată.
Din secolul al XVI-lea, s-a răspândit între elitele românești și Grecismul – o erezie etnofiletistă ce vede Grecii ca rasă superioară și cultura lor ca supremă. Pe de altă parte, după veacuri de persecuție pro-catolică, Ungurii au început să impună Românilor din stăpânirea lor Calvinismul, cu mijloacele tipice de convertire: amenințarea, bătaia, torturile, violurile, crimele, genocidul (mai ales în secolul al XVII-lea). Acțiunea a fost continuată de Austrieci, care au adus altă „lumină” pentru Români, Uniatismul (numit și Greco-Catolicism). „Lumină” însoțită de impunerea limbii latine catolice și, desigur, de aceleași mijloace „tolerante” de convertire ca ale Calvinismului maghiar. În sfârșit, unele grupuri ale elitelor românești s-au afundat în „tradiția” slavonă, ajungând la venerarea ei, cu alunecări filo-slave (și mai ales filo-rusești) la fel de absurde. O pildă tristă este a familie lui Dimitrie Cantemir, ce s-a rusificat iute și s-a pus în slujba Imperiului Țarist fără șovăire și fără hotare.
Față de toate aceste extremisme, desigur, a crescut și singurul răspuns sănătos: întoarcerea la folosirea limbii române în biserici și în celelalte laturi ale vieții românești.
A fost o istorie lungă, un război ce a ținut secole întregi. Încă de la 1700 folosirea limbii române în Ortodoxia Românească era puternic răspândită; însă atât etnofiletiștii grecomani, cât și cei latiniști sau slavoniști se împotriveau neîncetat. La 1800 deja limba română era singura folosită în satele românești din Moldova și Muntenia; în catedrale și în unele mânăstiri, însă, chiar dacă enoriașii sau viețuitorii erau Români, slujitorii snobi foloseau greaca sau slavona doar spre a-și etala cunoștințele. Mai rău, unii o făceau în slujba etnofiletismului amintit mai sus – ca parte a unui program pe termen lung de asimilare etnică a Românilor și cucerire a Țărilor Române.
Pas cu pas episcopii locali, iar mai apoi Sfântul Sinod, au interzis folosirea limbilor străine în bisericile în care enoriașii (sau călugării) sunt Români. În același timp, cu înțelepciune sfântă, același Sinod al Bisericii Dreptslăvitoare Române a deschis numeroase căi pentru ca enoriașii sau călugării de altă etnie să își poată folosii limba maternă în bisericile lor (din păcate, o practică unică printre Bisericile Locale, prea des lovite de erezia etnofiletistă).
Sub ocupații străine s-a încercat, iar și iar, impunerea altor limbi în Biserică. Rezistența a fost mărturia maturității duhovnicești și a fost binecuvântată de Dumnezeu prin întoarcerea la firescul limbii române. Acolo unde, însă, rezistența a încetat, Românii au fost asimilați etnic, devenind, după loc, Greci, Bulgari, Unguri, Ruși etc., ajungând să se rușineze de străbunii lor, de cultura părintească, de limba maternă.
Se pare că fenomenul se repetă, inexplicabil, în București… și nu numai!
Numeroase mărturii confirmă că în multe biserici, inclusiv mânăstirești, se impune cu aroganță folosirea limbii grecești sau a altor limbi străine. Și asta nu pentru că enoriașii sau călugării (maicile) nu ar fi Români, ci cu toate că sunt Români.
Acest fenomen este foarte răspândit în București, dar se întâlnește și în alte mari orașe ale țării, din nefericire.
Erezie sau snobism orb?
Este datoria episcopilor să lămurească acest lucru și să îndrepte greșelile sau căderile.
Rămâne ca Sfântul Sinod să reamintească preoților – fie ei de mir sau de mânăstire – și că limba oficială a României este limba română, și că aceasta este limba de slujire pentru toate obștile românești din Țară și străinătate. Cel mai bine, înainte să ne trezim cu alunecări ireparabile.
Dumnezeu să ne ajute și să ne călăuzească!
1În Ortodoxie extremismele xenofobe sunt unite sub denumirea de etnofiletism, concepție care pune neamul (națiunea) mai presus de locul său firesc în simfonia națiunilor numită și Biserică sau Împărăția Cerurilor. Etnofiletismul a fost recunoscut drept erezie prin consensul Bisericii Ortodoxe din toată lumea și prin multe sinoade locale.
