Cei care credem că Dumnezeu S-a întrupat şi a coborât pe pământ în chip de prunc născut în ieslea Betleemului, ne întrebăm pe bună dreptate: Pentru cine a venit El, atunci? Sau pentru cine vine El de atunci încoace, iar şi iar, la fiecare liturghie?
O face pentru oamenii păcătoşi, pentru cei care resimt absenţa Lui, depărtarea de El, şi care tânjesc după mântuire, adică după apropierea de Creatorul lor. Căci păcatul nu este altceva decât îndepărtarea omului de Dumnezeu.
Cine spune că e fără de păcat, pentru că îndeplineşte o serie de obligaţii formale, sau respectă cu stricteţe o serie de principii etice de viaţă, păcătuieşte prin însuşi acest lucru, al unei raportări defectuoase la Dumnezeu. Pentru ei, Dumnezeu este şi rămâne mereu departe. Aceşti oameni nici nu au nevoie de venirea lui Dumnezeu pe pământ în fire şi în chip de om. La ce le-ar trebui? Asupra ateilor nici nu are sens să ne oprim aici, ci avem în vedere mai degrabă adepţii religiilor păgâne sau monoteiste, ca cea islamică sau mozaică de după Întrupare (talmudică), în care nu mai apar profeţii din vechime care stăteau de vorbă direct cu Domnul. Numai că însăşi această lipsă a conştiinţei separării de Creator ca stare nefirească, indică de fapt condiţia păcătoasă a celui care gândeşte aşa, de vreme ce Dumnezeu a devenit inaccesibil ca persoană şi poate fi regăsit chipurile doar prin cuvintele cuprinse în poruncile Sale.
Şi totuşi, Dumnezeu a venit pe pământ pentru toţi oamenii, căci cu toţii sunt păcătoşi, departe de El. Chiar şi pentru cei care nu realizează acest lucru şi care nu vor să creadă în această posibilitate, pe care Sfântul Teofan Zăvorâtul o formulează astfel: “Cea mai mare şi mai desăvârşită lucrare pe care o poate dori şi dobândi omul este apropierea de Dumnezeu şi rămânerea în unire cu El.” Împlinirea poruncilor, rugăciunile, posturile, nu sunt prin urmare un scop în sine, ci numai mijloace în vederea atingerii acestui ţel suprem.
E important şi modul în care Dumnezeu a venit printre oameni: în chipul cel mai smerit cu putinţă, iar nu sub înfăţişarea unui personaj atotputernic, care să împartă dreptatea pe pământ, cum poate L-ar aştepta unii. Aceasta e un semn că tocmai smerenia reprezintă cheia apropierii noastre de Dumnezeu, fără de care toate celelalte lucrări nu pot aduce vreun rod. Aici e o taină aproape de nepătruns pe calea raţiunii. Căci cine poate spune despre sine că a ajuns să dobândească această stare lăuntrică într-un mod desăvârşit? Cei care ar îndrăzni s-o spună, într-un mod paradoxal sunt mult mai departe de ea, şi implicit de Dumnezeu, decât cei cu conştiinţa propriilor neajunsuri, a propriei păcătoşenii, şi care percep adevăratele dimensiuni ale prăpastiei îndepărtării lor de Dumnezeu. Aceasta pentru că vameşul, iar nu fariseul din Evanghlie e mai aproape de Dumnezeu. Pe scurt, paradoxul e că atunci când cineva se consideră pe sine smerit, se crede de fapt desăvârşit, devenind prin aceasta o victimă a mândriei.
Dezvoltând ideile Sfântului Nicodim Aghioritul din cartea „Războiul nevăzut”, Sfântul Teofan Zăvorâtul ne indică drept criteriu al smereniei pe de-o parte neîncrederea în sine şi convingerea că tot ce este bun în noi sau din partea noastră este un dar al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte desăvârşita încredere în ajutorul lui Dumnezeu.
Tot el ne indică şi un criteriu practic, care îi deosebeşte pe cei cu adevărat smeriţi de cei cuprinşi de mândrie sub forma unei false smerenii. Anume, hârtia de turnesol este atitudinea avută după ce se întâmplă o cădere în păcat. Falsa smerenie, cea care se încrede mai mult în forţele proprii şi prea puţin în ajutorul lui Dumnezeu, se mustră, se ocărăşte pe sine, gândind apoi că făcând anumite fapte, urmările căderii se vor şterge. Dar mâhnirea provocată de aceasta nu e alinată de nicio mângâiere. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul celui care se lasă cu totul în voia lui Dumnezeu: „Iar acela care nu se bizuieşte pe sine, ci nădăjduieşte în Dumnezeu, acela, când va cădea, nu se minunează prea tare de aceasta şi nici nu se scârbeşte peste măsură, pentru că ştie că aceasta i s-a întâmplat din pricina neputinţei lui şi mai ales din puţina lui nădejde spre Dumnezeu. De aceea, ca urmare a căderii lui, îşi întăreşte neîncrederea în sine şi se străduieşte mai mult să înmulţească şi să adâncească smerita lui nădejde în Dumnezeu.”
Aşadar, dacă pentru unii inevitabilele căderi devin prilej de întunecată disperare şi de impas spiritual, pentru cei aflaţi aproape de Dumnezeu ele sunt acceptate cu seninătate, devenind prilej de adâncire a smereniei şi ca atare de progres spiritual.
E prin urmare smerenia un sinonim al apropierii omului de Dumnezeu? Având în vedere cele de mai sus, răspunsul este “da”.
Modelul desăvârşit de smerenie îl reprezintă însăşi Întruparea Mântuitorului Hristos, a Cărui fire omenească e nedespărţită de firea Sa dumnezeiască, iar voinţa Sa omenească se află într-o armonie deplină cu cea dumnezeiască. Iată de ce sunt atât de importante pentru mântuirea omului căzut în păcat înţelesurile acestui eveniment petrecut în negura veacurilor, pe un tărâm cuprins azi de teribile frământări şi revendicat cu patimă de unii sau de alţii, incapabili să-i recunoască adevărata însemnătate. Pacea exterioară pare acolo mai îndepărtată ca oricând, şi cu siguranţă că nu va putea fi atinsă vreodată, în absenţa acelei păci lăuntrice pe care numai apropierea reală de Dumnezeu ne-o poate oferi.
