Sfîrșitul lumii va fi o dezamăgire

Ridicolul tragediei care a încercuit timpurile noastre vine din siguranța unui regizor care s-a trezit singur cu istoria. Autiști mereu gata să se auto-celebreze au scena la dispziție și se aplaudă energic, după ce au evacuat publicul din sală. Grupul liderilor care dau crema și dețin puterea în „lumea civilizată” s-a debarasat de toți și de toate: de gîndire critică, de clasele vechi, de propria cultură și de teama de alegători. În sfîrșit singur și liber să domine și să guverneze cu vîna de bou inteligent în mînă, acest agregat uman se poartă ca un piroman uitat într-o benzinărie.

Creierele care au reușit să își declare secrețiile ideologice gîndire unică împing, din toate direcțiile, spre încheierea socotelilor noastre cu viața. Ultimul război pe care lumea noastră îl va purta vreodată a început să se arate de după paravan, invitat de suficiența și prostia lumioasă a cadrelor conducătoare.

NATO, miniștrii ai apărării din statele membre, comentatori atotștiutori și instituții grele au „aflat” de cîteva săptămîni că „vom” intra în război. Și anume în războiul pe care Rusia îl va declanșa neapărat, pentru că e datoare să respecte pronosticurile experților și păzitorilor noștri. Drept urmare, NATO va începe exerciții militare masive în Europa de Est. Un amiral olandez vede războiul cu Rusia „în următorii 20 de ani”. Ceva mai optimist, ministrul german al apărării contează pe „următorii 5 pînă la 8 ani”. Nu e e nvoie de explicații și argumente. Important e că toți acești comandanți militari și lideri politici știu: va fi război. De unde știu? Din propriile declarații.

În fața acestor previziuni decisive, nu putem decît să ne încolonăm și să ne prezentăm la oaste. Din acest punct încep, însă, problemele tipice pentru operele de ficțiune. Prima din ele e realitatea. Cu cine și cu ce să faci război?

Singura oștire pe care conducătorii o mai pot mobiliza și pe care pot conta nu e armata. Așa ceva există numai în filmele istorice și în editorialele care ocolesc știrile despre nave militare britanice blocate de lipsa echipajelor sau dispariția voluntarilor americani la centrele de recrutare. În locul armatelor din editoriale, NATO contează pe un schelet demoralizat, agitînd, la coamndă, drapelul curcubeului progresist.

Reducerile bugetare au sărăcit insituția. Lipsa de apetit a generațiilor care ucid de pe sofa dușmanii din jocuri video a rărit trupa. Comisarii ideologici au impus circul sexual-revoluționar. Transgenderii sînt slăviți de strucutrile de comandă. O legendă în vigoare spune că aceste armate de temut și corpul de presă aliat lor sînt pregătite de luptă și vor zdrobi hidra anti-liberală. Cu condiția să nu dea peste adversari rău educați și dotați cu pietre, bîte sau prăștii.

Singura armată pe care liderii noștri pregătiți de război o sporesc și controlează, într-adevăr, e masa uriașă a tinerilor trecuți prin sistemul de fanatizare tîmpă și condiționare strictă a vieții. Aici, da, rezerva de recrutare e, practic, inepuizabilă. Fiecare nouă generație e captată și dereglată mental, în madrasele care au luat locul Universităților. După recondiționarea lobotomică a creierului, vine șantajul social: nici o carieră nu e posibilă fără adeziunea zgomotoasă la linia ideologică a progresului. Această armată mereu reînoită e unicul produs de asalt în masă al lumii noastre. Evident, ea nu poate merge pe front dar poate cîștiga, acasă, războaiele necesare pentru anihilarea propriei societăți.

Ce rămîne? Desigur, tehnologia. Capacitatea de a arunca, de la mare distanță, fără contact direct, obuze, rachete și propagandă, în capul adversarului. Occidentul a desîvărșit această artă marțială prin corespondență vreme de 80 de ani. Statele Unite nu au mai cîștigat un război de contact din 1945 și au purtat, după Coreea 1950, numai campanii de suprasaturație balisitcă. Bombardăm pînă desfințăm și plecăm!

Partea de tranșee a războiului a rămas privilegiul terminal al marilor depozite de carne de tun băștinașe. Ucrainienii s-au dovedit cel mai activ și rezistent material. Ce se va întîmpla cînd se vor termina ucrainienii? Unde se află următoarele zăcăminte de carne de tun? Cu ceritudine, în Europa de Est. Ideea unui război cu Rusia presupune, la sol, mobilizarea și consumul maselor poloneze, românești sau baltice. E greu de crezut că vom vedea portughezi la baionetă pe Don.

Dar dacă trebuie, trebuie! Lumea occidentală nu poate ieși din Ucraina cu coada între picioare și cu retorica țăndări. Măcelul va continua, urmînd reguli din ce în ce mai puțin planificate și previzibile. Inteligentă, partea occidentală va lucra pe deasupra morților pe care Europa de Est va trebui să îi desemneze și pună la dospoziție prin acorduri startegice și efuziuni civce. Partea occidentală va asigura tiruri sofisticate și tot mai intense, lnasate de tot mai multe instalații de vîrf, din ce în ce mai aproape de și, pînă la urmă, în interiorul Rusiei.

Replica va veni automat și cu asta gata. Războiul prin corespondență va declanșa războiul de anihilare reciprocă și civilizația va muri peste tot. Sfîrșitul lumii se va dovedi o dezamăgire. Îndrăgostită de propria carte de vizită, Forța Binelui va reuși să pună la treabă tot răul disponibil în lume și i se va alătura, cu cele mai bune intenții: democrație, progres, echitate, justiție și alte noțiuni demult modificate, retrase sau clonate. Oricum, mai vorbim după.

Va fi un sfîrșit nedemn și îndelung căutat. O civilizație care se proclama, acum 30 de ani, ultima minune a lumii dovedește că a înebunit, crezîndu-se singură și învingătoare în fața istoriei. Delirul de grandoare declanșat de apoteoza din anii ’90 a fost o tumoare. Nostalgia după triumful de atunci a rămas intactă și a cristalizat în dogmatism strucutural. Povestea se încheie neașteptat de rapid, după o istorie scurtă de acte de automutilare în serie. Asta e tot ce a înțeles, a știut și a putut regizorul care s-a crezut singur pe scenă.

Așa a apărut credința în paradisul liberal-globalist din care s-a născut fantasma unui lumi fără națiuni. În acest cadru, migrația a încetat să mai fie înțeleasă rațional și a devenit, pur și simplu, un sentiment moral: reunirea  cetățenilor globali cu alți cetățeni globali (dar numai în statele cu subvenții abundente). Frontierele au fost desființate.

Așa a apărut și așa s-a generalizat incompetența ca lumină  conducătoare. Tot mai mulți oameni nepricepuți la tot mai multe lucruri asigură modelul recomandat și se îngrijesc de eșecuri, falsuri și simulacre. Sistemele complexe, de la rețele de emrgie la avioane și trafic, se blochează, cad sau decad pentru că tot mai puțini oameni le pot înțelege și controla. Sistemele de educație au fost dizolvate.

În schimb, competența morală și justițiară a proliferat. Revoluționarii și justițiarii, reparațiile și anulările curg și, de fapt, fac toată ziua de lucru a universităților, presei, muzeelor, adminstrațiilor și instituțiilor naționale sau supranaționale. Toată lumea salvează ceva sau condamnă altceva. Planeta, minoritățile, migranții, familia nontradițională, identitățile și țînțarul de Bordeaux.

Consolarea multora stă în zvonurile despre un iminent val de dreapta. E o iluzie cit se poate de legitimă. Într-adevăr, în acest an și în următori cîțiva, alegerile vor aduce la putere partide și lideri ai dreptei în Europa de Vest și în Statele Unite. Tocmai asta dă legitimitatea iluziei. Căci noua realitate va avea toate datele realității fără să fie același lucru cu ea.

Alegerile au loc degeaba. Mai întîi, pentru că participanții nu sînt egali. Mai mult, nu toți participanții există cu adevărat. Liderii și partidele anti-sistem sînt, de la bun început, descalificați și mutați în afara lumii posibile și acceptabile. Nu neapărat fizic, deși Germania cochetează criminal cu ideea de a scoate în afara legii AFD, cel mai anti-sistem partid al opoziției. Și Statele Unite au ajuns la concluzia că pot prelua modelul statului de drept sudanez și lucrează la blocarea/suspendarea/anihilarea lui Donald Trump. Dar nu asta e problema. Nu persoanele și regulile  contează cu adevărat ci puterea care a cîștigat, deja, toate alegerile ce vin și vor mai veni.

Nimeni nu preia puterea pentru că a învins în alegeri.

Dacă victoria e a partidelor clasice, de linie, atunci numele cîștigătorului nu contează. Și un creștin-democrat german și un laburist britanic și chiar un republican american sînt membri ai aceluiași supra-partid. Dacă alegerile sînt cîștigate de un rebel anti-sistem sau de un partid anti-progresist, victoria e statistică. Puterea rămîne acolo unde e. În adîncul nevizitabil sistemului: la grupul birocratic-mediatic-financiar care crede în domnia lui veșnică și în datoria umanității de a-i asculta rețetele.

Donlad Trump poate cîștiga alegerile în Statele Unite dar, la fel ca la primul mandat, va fi, din prima zi, un lame-duck President.

Toată această fabulă bolnavă, cu alegeri ridicole, migrație obligatorie și reeducare în masă, își caută spațiul de erupție și pare că l-a găsit, în sfîrșit; un război pre-comandat care va sîngera Rusia cu o mie de tăieturi și o va scoate din joc după unirea forțelor purtătoare de democrație și progres.

Nu e exclus. Dar, la sfîrșitul operației, și chirurgul și pacientul vor împărți camera mortuară