Recepţia filmului „Malmkrog”, o operă cinematografică densă şi profundă a regizorului Cristi Puiu, s-a desfăşurat sub semnul contrastelor.
De la recenzii elogioase pe plan internaţional şi un premiu la festivalul de la Berlin din februarie 2020, la nivel personal autorul a avut parte şi de un veritabil linşaj mediatic pe plaiurile natale.
S-a întâmplat după ce, în vara acestui an, la premiera filmului în cadrul festivalului clujean TIFF, a afirmat în faţa publicului că a sta 200 de minute la film cu masca pe faţă (în aer liber!) e ceva inuman, invitându-şi spectatorii să plece atunci când nu mai suportă. Dar cireaşa de pe tort, cea care i-a atras de fapt fulgerele presei corecte politic, a fost adagiul: „Dacă dumneavoastră sunteţi aici şi vă uitaţi la un film azi, este pentru că au existat nişte oameni indisciplinaţi în România în decembrie ’89 şi care au zis ‘Nu’ dictaturii. Puterea instalată ar face bine să discute cu oamenii, să intre în dialog, nu să ne trateze ca pe nişte vite. Da, există această problemă, există o epidemie, există un virus, dar tonul autorităţilor statului este inacceptabil”.
Cristi Puiu a fost atacat pentru că a pus problema libertăţii într-un context cât se poate de actual. Trăim vremuri stranii, nemaiîntâlnite, în care se intensifică tot mai mult senzaţia că această pandemie declarată de coronavirus nu e decât un pretext pentru a ne seca libertatea, care se scurge picătură cu picătură, odată cu fiecare măsură restrictivă, menită ca în virtutea mecanismului obişnuinţei să contribuie la construirea unei „noi normalităţi”.
Revolta din perspectiva „normalităţii fireşti” şi a libertăţii autentice e prin urmare cât se poate de legitimă. Cristi Puiu şi-a manifestat-o şi prin viu grai, dar şi într-un mod mai subtil, prin chiar filmul său, care tratează o tematică de o actualitate stringentă. De fapt regizorul nu a făcut decât să sesizeze şi să transpună magistral în imagini actualitatea şi caracterul profetic al celor trei dialoguri despre sfârşitul istoriei ale lui Vladimir Soloviov. Cine le-a citit şi le-a înţeles cu adevărat, vede limpede că evenimentele ultimului secol de istorie, inclusiv cele pe care le trăim acum, dospeau deja în frământătura pe care filosoful rus o lăsa posterităţii în prag de secol XX.
Rândurile care urmează se referă tocmai la această actualitate vizionară a scrierii lui Soloviov, ele făcând parte (în afara unor mici modificări) din cartea „Permanenţe europene, rosturi româneşti” (Ed.Evdokimos, 2016) a autorului textului de faţă.
*
Sfârşit de secol XIX. Un calm aparent într-un cadru natural idilic. O vilă luxoasă pe malul Mediteranei este locul unde câteva personaje din lumea bună a vechii Rusii se întâlnesc pentru a schimba gânduri despre cursul viitor al istoriei. Un scenariu simplu, închipuit pentru a ne purta mai ușor către miezul unor idei fundamentale. Forma conversațiilor de salon conferă expresivitate maximă scrierii „Trei dialoguri despre sfârșitul istoriei universale”, care reprezintă practic testamentul ideatic al filosofului rus Vladimir Soloviov.
Principalii protagoniști sunt personificări ale unor tendinţe, ale unor “Weltanschauungen” deja cristalizate la vremea respectivă, dar departe de a se estompa odată cu trecerea timpului. S-ar putea spune mai degrabă că actualitatea lor capătă în ziua de azi tot mai mult contur. Iată un motiv suficient pentru a zăbovi asupra acestor dialoguri cu caracter profetic.
Dar care sunt personajele în cauză?
Primul este un general al armatei ţariste, adept al spiritului militarist, al virtuţilor ostășești. Chiar şi la acea vreme, el apare ca un ecou întârziat al Evului Mediu ce răsună până în pragul epocii moderne. Personaj pozitiv din punct de vedere al autorului, generalul rămâne doar cu gloria trecutului: «războiul sfânt», spiritul de cruciadă, lupta împotriva păgânilor şi a «bașbuzucilor». El întruchipează braţul armat al unui Imperiu creștin expansiv, puternic, care joacă un rol principal în politica mondială. Autorul se referă în particular la «A treia Romă», la Rusia, dar simbolismul se pretează cu siguranță la interpretări cu o extensie mai amplă. Atât generalul, cât şi celelalte personaje, au în primul rând un caracter paradigmatic.
Viitorul aparține însă altora. Chiar la acea vreme, spiritul întruchipat de general începea să devină vetust, trăind din nostalgia unor vremuri apuse. E incapabil să facă față provocărilor prezentului, dar mai ales ale viitorului. Blazonul său militar, inscripționat cu titulatura «oştire a lui Hristos» a devenit deja o formă fără fond. Un simplu ornament. „Prinţului Lusignan îi este permis să se considere regele Ciprului, numai să nu ne ceară bani pentru vinul de Cipru. Să nu atentați la buzunarul nostru mai mult decât se cuvine şi atunci puteți fi în proprii ochi sarea pământului şi splendoarea omenirii – cine o să vă împiedice?” vine replica politicianului, cel de-al doilea personaj al dialogurilor.
Acesta pare catapultat direct din birourile bruxelleze ale Uniunii Europene din zilele noastre cu un secol de istorie în urmă. Este un avocat al „Statelor Unite ale Europei”, un spirit rațional şi pragmatic. Nu dă doi bani pe principii absolute, pe onoare și spirit de jertfă.
Domeniul spiritual îi este cu totul indiferent. Ceea ce pare a conta este doar faptul cǎ epoca «primitivă» a războaielor s-a încheiat. Națiunile s-au așezat, nu mai există pricini de inamiciție – cel mult chestiuni minore, secundare – iar omenirea este chemata să gestioneze această pace generalizată sub auspicii utilitariste. Este adeptul unei relații pragmatice cu Turcia, a unei deschideri interesate către această țară importantă aflată la răscrucea a două continente şi civilizații: Europa creștină și Asia islamică.
Privind retrospectiv, devine evident caracterul utopic al acestui politician plasat în contextul de acum mai bine de un secol. Epoca de atunci nu era nici pe departe aşa cum o descria acesta. Între timp au izbucnit două sângeroase războaie mondiale, care par a-i contrazice definitiv viziunea despre lume. Şi totuşi, el este o oglindă fidelă a spiritului vremurilor actuale. Pentru contemporanii noștri, discursul său poartă haloul unui déjà-vu. Europa de astăzi pare a urma cu fidelitate testamentul politic al acestui personaj, a cărui pecete inconfundabilă poate fi descifrată în toate structurile şi în întreg spiritul care o domină.
În vila de pe țărmul însorit al Mediteranei par a-şi fi dat rendez-vous o serie de evuri succesive ale istoriei. Actualitatea o ținea (încă) vremea generalului. Acesta însă nu mai avea ce să opună solilor celorlalte epoci, situate momentan în așteptare. Un difuz clocot subteran anunța însă o iminentă schimbare de gardă. Acolo erau deja prezenți atât politicianul, a cărui vreme avea să se instaureze pe deplin la multe decenii după aceea, în urma convulsiunilor a două războaie mondiale, cât şi prințul, cel de-al treilea personaj. Se poate spune că epoca sa n-a venit încă, deşi germenii acestei concepții au existat şi există în continuare şi astăzi. Pentru el, violenta nu este o consecință a răului – privit ca degradare morală şi ontologică a lumii – ci un rău ontologic per se. La rang de principiu absolut este ridicat un surogat de spiritualitate care propovăduiește neîmpotrivirea fizică la acțiunea distructivă a răului. Cu alte cuvinte, nu pot exista nici războaie drepte, nici justificări morale pentru gesturi extreme menite să împiedice producerea unui rău şi mai mare. Prinţul nostru pretinde a fi un adept al învățăturii creştine, al unui aşa-zis “spirit al creştinismului”, în fapt al unui creştinism fără Hristos. Ceea ce contează sunt doar preceptele morale promovate de creștinism, persoana Mântuitorului căzând în irelevanță.
Există însă şi un al patrulea personaj, dl. Z., un alter-ego al autorului, care aduce replicile cuvenite. „Adevărata victorie asupra râului este întruchipată în adevărata înviere. Numai prin asta, repet, se arată şi adevărata Împărăție a lui Dumnezeu, iar fără asta nu există decât împărăția morții, a păcatului şi a creatorului acestora -a diavolului. Învierea -însă nu la figurat, ci în adevăratul sens al cuvântului- iată documentul Dumnezeului celui adevărat”.
Atât politicianul, cât şi prinţul, se declarau adepţi ai “păcii” şi ai “progresului”, fie acesta material ori moral. Dar, dacă eliminăm piatra din capul unghiului care ar trebui să le susțină, autonomia acestor noţiuni nu face decât să le transforme într-o formulă vidată de conținut. Iată ce revelează în fapt aceste năzuințe ale omenirii moderne, atunci când sunt confruntate cu Adevărul:
„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Eu nu v-o dau cum o dă lumea”. Există deci pacea cea bună, a lui Hristos, bazată pe acea distincție pe care a venit Hristos s-o aducă pe pǎmânt, adică pe distincţia dintre bine şi rău, între adevăr şi minciuna, şi există pacea rea, lumească, bazată pe amestecul ori alăturarea superficială a ceea ce în esență nu se împacă.”
La rândul său, ce este progresul, care este semnificația sa reală, în viziunea aceluiași domn Z?
„Cred că progresul, am în vedere progresul evident şi accelerat, reprezintă întotdeauna un simptom al sfârșitului”. „Sfârșitul cui?” – întrebă politicianul. „Pai sfârșitul obiectului discuției noastre. Doar am vorbit despre istoria omenirii, despre acel proces istoric, care a început să se desfășoare într-un ritm accelerat şi care, sunt convins, se apropie de deznodământ”.
În toiul unor conversații elegante despre istorie, politică şi morală, purtate mai degrabă la timpul prezent, apare pentru prima dată o aluzie care aruncă întreaga discuție pe o pantă abruptă, insesizabilă până atunci.
Cum adică sfârșitul istoriei?
Dacă privim traseul istoric având drept repere Reforma, Iluminismul, Comunismul, Noua Ordine Mondială postcomunistă sub semnul globalismului, vedem cum vremurile „progresează” cu un pas din ce în ce mai accelerat. Ceea ce va duce la adevărata apocalipsă nu este altceva decât acest „progres” tot mai accentuat al istoriei privit ca pași succesivi ai unei aventuri solitare a omului autonom, independent de Dumnezeu, care nu se împiedică în fața nici unui fel de opreliști.
În curând omenirea va obosi, hârțuită de violențe în faţa cărora forţa – brută sau sofisticată – va fi de-a pururi ineficientă. Se reclamă, pe drept cuvânt, combaterea cauzelor acestui flagel al terorismului. Dar ispita alunecării pe o pantă a pacifismului, a ridicării nonviolenței la rang de principiu absolut este pe cât de probabilă, pe atât de primejdioasă. Căci răul tot nu va fi urmărit până la rădăcină, ci se va căuta exclusiv eliminarea simptomelor. Adică doar a violenței. Acest lucru este însă iluzoriu pentru o omenire a cărei fiinţă morală se află în stare de degradare. Va veni o vreme a aparențelor, a surogatelor, a unei false spiritualități. Va fi vremea „prințului” din dialogurile lui Soloviov. Sub aparenta sa virtute şi noblețe morală se ascunde în fapt acel spirit de negație care-l vestește pe Antihrist.
„E neîndoielnic faptul că anticreştinismul, care în viziunea biblică – şi din Vechiul şi din Noul Testament – reprezintă ultimul act al tragediei istoriei, nu va fi o simplă lipsă de credință ori o negare a creştinismului, ori un materialism sau altceva asemănător; va fi o impostură religioasă, când își vor lua numele lui Hristos niște forte din rândul omenirii care de fapt în esență îi sunt străine şi chiar dușmănoase lui Hristos și Duhului Său”.
După ce anterior propusese un scenariu utopic de reunificare a Bisericilor Ortodoxă și Catolică, Soloviov pare a realiza în ultima sa scriere că această unire nu va fi posibilă decât în vremurile din urmă. Anume prin mărturisirea comunǎ a lui Hristos Cel înviat în fața lui Antihrist, opunându-se proiectului de pacificare a lumii sub semnul fals al acestuia.
Unitatea tuturor confesiunilor creștine este preconizată de Soloviov – cu ajutorul noilor personaje simbolice din „Scurta povestire despre Antihrist”, istorisită de domnul Z – prin mărturisirea comună a adevărului fundamental al creștinismului, în răspărul tentațiilor de a accepta pecetea mincinoasă a Antihristului. O mărturisire făcută cu prețul unor consecințe dramatice, dar a cărei forța spirituală va spulbera în final edificiul imposturii și al minciunii.
Până una-alta, în vremurile de azi omenirea pare preocupată mai ales de consecințele conflictelor care izbucnesc peste tot, a schimbărilor climatice sau a pandemiei de coronavirus.
Dacă şi acestea sunt semne, nu putem ști. Sunt cel mult simboluri ale eternei noastre fragilități şi neputințe în fața stihiilor naturale sau istorice, singurele puteri care par a nu capitula în fața “progresului”.
Istoria a fost plină de catastrofe, atât produse de natură, cât şi de către om, dar şi-a urmat mersul înainte. Adevăratele semne ale timpurilor ce vor veni se află încrustate în altă parte. Ele țin mai degrabă de mentalități, de iluzii şi speranțe înșelătoare, de atitudini care, prin lepădarea de Adevăr, pregătesc intrarea în actul final al piesei în mijlocul căreia ne aflăm cu toții.
