Într-o proză scurtă de Ion Creangă, trei oameni mănâncă împreună cinci pâini, pe săturate. Fericită relație matematică! Dimpotrivă, istoria ne arată că cinci pâini se împart doar între doi oameni, iar al treilea rămâne flămând din pricina lăcomiei celorlalți. Așa a fost și se pare că va fi până la finalul timpurilor. Omul nu poate eradica sărăcia, deoarece ea nu este doar o chestiune de bunuri limitate, ci și de lăcomie. Este interesant să observăm cum mijloacele de productivitate au tot crescut – de la plugul de lemn s-a ajuns la agricultură mecanizată, ba chiar la mâncarea obținută în eprubetă și la recoltele în sere, pe paliere suprapuse. Și, cu toate acestea, în lume există foamete, frustrare, mizerie. Cifrele demografice cresc și ele, dar asta nu justifică sărăcia. În lume se produce mult, există chiar locuri cu supraproducție (alimente care se aruncă, companii de lux care ard produse nevândute pentru a nu devaloriza marca prin descărcarea în outlet etc). Așadar, o explicație a sărăciei rămâne, pe lângă resursele limitate, inerenta lăcomie umană.
Prezentul articol nu e o pledoarie socialistă pentru o mai bună redistribuire a bunurilor (utopică și periculoasă). E vorba doar de o constatare: deși omul a ajuns în spațiu și a creat microscoape electronice cu o capacitate de mărire de milioane de ori (precum Titan Krios), cu toate astea la nivel etic el se confruntă cu aceleași probleme. E important să afirmăm și să conștientizăm asta: condiția umană nu a fost modificată de progresul științific și tehnologic. Omul este în continuare muritor (și cu frică de moarte), iar setul lui de norme etice se respectă în mod la fel de dificil, pe scară largă. De ce e de subliniat acest adevăr simplu? Pentru că, în mod surprinzător, el nu pare a fi cunoscut de toată lumea. În fiecare epocă, umanitatea a cunoscut un grup de optimiști care ne-au spus că în viitorul apropiat totul va fi altfel, fundamental altfel. Fals. Întotdeauna, cei trei oameni își vor împărți pâinile astfel încât unul va rămâne flămând. Și întotdeauna va fi nevoie de muncă pentru a obține aceste cinci pâini.
Ce ne spun futurologii optimiști despre școală? Că ea nu mai e necesară în forma în care umanitatea a știut-o de secole (mod de transmitere a unei zestre de cunoaștere, prin asimilare, exercițiu, experiență). Că efortul poate fi suspendat. Școala aceasta nouă îi pregătește, desigur, pe elevi pentru societatea aceea nouă în care nu vor mai exista lăcomia, necesitatea de a munci ca să ai, concurența, suferința, nevoia de autocontrol și disciplinare de sine. Dacă resursele vor fi din abundență, iar egou-urile noastre vor fi strunite prin educație astfel încât să distribuim satisfăcător aceste resurse abundente, atunci vom atinge un fel de paradis social. Și atunci școala își va permite și ea să ne pregătească doar pentru această beatitudine perpetuă.
De pildă, în noua societate, nu vor mai exista ironii la adresa celor care fac greșeli de exprimare. Lumea va ști să rămână politicoasă, echilibrată. Un plural ca ”succesuri”, un ”înnot” cu dublu n, un ”dragele mele” nu vor mai fi taxate și atunci copiii își vor permite să nu mai învețe gramatică. Casele vor fi construite după tehnologii memorate de aparate atât de sofisticate, încât ne vom permite să nu mai predăm viitoarei generații fizică, matematică, arhitectură. Calculatorul singur va fi custodele acestei cunoașteri, accesate ad-hoc. Bolile vor fi în curând eradicate printr-un panaceu, nu vor mai fi necesari medicii, implicit nici biologie serioasă în școală. De altfel și azi medicii sunt mai mult niște mânuitori de aparatură – esențialul îl fac microscoapele, rmn-urile, laserele. Ca atare, manualele pot include doar elemente de popularizare, de cultură generală, cât să ai ce vorbi la o șuetă. Nici de istorici nu vom mai avea nevoie, deoarece în minunata lume nouă, ce va apărea în curând, nu poți să te uiți decât cu greață înapoi, la sălbaticii secolelor trecute. Și apoi, istoria nu se repetă niciodată. De literatură, ce să mai vorbim? E un divertisment vetust, cărțile oricum vor dispărea înlocuite de… Știința va hotărî cu ce vor fi înlocuite, dar e clar că ele nu mai pot rămâne, ca semn al vremurilor trecute. Deocamdată audiobookul și ecranul kindle nu le-au înlocuit, dar sigur va apărea ceva ce-o să le arunce la gunoi odată pentru totdeauna.
Poate că paragraful anterior conține o ironie prea groasă. Însă e greu de înțeles cum unii pedagogi și specialiști în educație (din fericire, nu toți) spun că școala românească a secolului XXI trebuie să fie una drastic defrișată, drastic scuturată de conținut – iar în felul acesta ea va fi mai…performantă! În anul 2016 grupuri de lucru selectate de minister au schimbat programele de gimnaziu. Anul acesta s-au pornit demersurile pentru noile planuri-cadru, iar apoi noile programe de liceu. Aceste schimbări de planuri-cadru sunt puse în dezbatere publică, până în data de 31 ianuarie, și pot fi regăsite aici:
După ce se vor stabili planurile-cadru, se va trece la modificarea programelor. Însă rezultatul obținut la gimnaziu nu ne face prea optimiști, cu privire la modul în care vor fi redactate acestea. Pentru că, până la urmă, cum arată azi gimnaziul fasonat de programa din 2016? Ni se pare mai ușor? Dragi părinți, dragi elevi, vi se pare acum mai ușoară școala gimnazială? Nu, școala nu este percepută ca mai ușoară, deși programa este mult simplificată (până la a vorbi de atentat la viitorul individual și la cel comun). Așadar, avem o școală grea, dar cu o programă defrișată. Școala întotdeauna va avea și o latură grea, sau mai bine zis, stresantă. Ea reprezintă, in nuce, societatea, care și ea e grea. Școala e o microsocietate și e guvernată de legile condiției umane. Întotdeauna școala va presupune un anumit program, un compromis de coabitare, o conformare la disciplină, o aliniere, un efort. Și după programa nouă se dau teme (chiar dacă unele sunt de eficiență îndoielnică). Și programa nouă este predată de aceiași profesori, care mai au și scăderi. Unii nedrepți, alții poate conflictuali, alții poate nu foarte bine pregătiți, alții obosiți și blazați de sistem. A rezolvat noua programă problemele acestea? Nu. În schimb, ce ne-a adus ea? Să aruncăm o privire pe modelele de subiecte propuse la română absolvenților de gimnaziu, care au învățat după noua programă (prima generație va absolvi gimnaziul în 2021)
Să condensăm pe scurt ce ne-a adus ea, la română: înțelegerea textului literar verificată prin grile, subiecte de examen pentru care nu e necesar să fi trecut prin școală pentru a le rezolva (intuiția și spontaneitatea sunt suficiente), componenta de cultură drastic redusă, noțiuni de teorie literară pe care examenul nu le mai verifică (figuri de stil, imagini artistice, mod de caracterizare etc), manuale pline de articolașe, bloguri, texte minore din autori străini fără greutate. Poate ar fi bine să ne amintim că an de an, până acum, la examenul de clasa a opta se obțineau foarte multe note mari. Statisticile publice la îndemână ne oferă doar notele peste și sub 5. De pildă, în anul 2020, 83,9% candidați au obținut note peste sau egale cu 5. Dintre acestea, memoria colectivă înregistrează an de an mii de note peste 8 și 9, ceea ce face chiar frustrant accesul la un colegiu bun (un copil cu media 9,40, de exemplu, nu e sigur că prinde un loc la liceul dorit). Așadar, întrebarea este: de ce trebuia umblat la conținuturi? De ce, dacă masa elevilor dovedea că răspunde unor cerințe înalte în mod satisfăcător, trebuia stricat ceea ce mergea? Nu era de preferat să încercăm reforma acolo unde ea chiar este necesară? De pildă: relația profesor-elev, meritocrația, alocarea de fonduri, climatul de siguranță și armonie. În schimb, s-au ciuntit conținuturile. De ce? S-a dorit o școală mai ușoară. Și am obținut-o? Răspunsul e în continuare: nu. Avem o școală la fel de stresantă, dar în care se învață mai puțin (iar asta elevul nici nu conștientizează, în absența posibilității de a compara cu momentul anterior 2016). Părinții și elevii au același grad de frustrare, pentru că, de fapt, frustrarea lor nu vine de acolo unde prin manipulare li s-a inoculat. Ea nu vine de la conținuturi, ci de la cu totul altfel de factori: relații tensionate cadru didactic-elev, tensiuni elev-elev, vulgaritate, indisciplină, neglijare, umilință.
Pentru aceia dintre dvs care vor spune: nu importă, nu e cazul să fie învățat totul prea temeinic. Să reflectăm: vechea programă avea generozitatea de a permite fiecărui elev să meargă pe un drum, destul de departe. De pildă, cei care nu erau pasionați de română, puteau aprofunda materia de matematică sau chimie sau altceva. A fost o șansă la cunoaștere reală, nu doar la spoială de popularizare și noțiuni introductive. Puteai merge pe un drum, iar când nu mai aveai energie suficientă sau interes, absorbeai totuși esența. La nivel de masă, de pildă, știm azi noțiuni de teorie literară. Vorbim de metafore, de epitete adresate cuiva, de protagonist al unui eveniment, de antiteze și deznodământ. Sunt cuvinte migrate în limbajul cotidian (și ele sunt cu sutele dintre cele învățate la orele de română pe care generații le-au absorbit și apoi le-au transformat în monedă curentă a schimbului de idei). De la sintaxa frazei, celor care nu sunt astăzi filologi, le-au putut rămâne noțiuni precum cea de concesie, cauzalitate, raporturi de coordonare, de construcție logică a unui enunț mai elaborat.
Dacă am gândi lucrurile doar în termeni de acoperire totală, atunci nu ar trebui să se mai predea nimic, deoarece în mod sigur cineva ar rămâne pe dinafară, fie din dezinteres, fie din lipsă de înzestrare sau talent pentru un domeniu. Și prin programa nouă avem și vom avea note sub 5, ca și abandon școlar (cauzele economice și familiale suprapunându-se covârșitor peste cele de ordin educativ). Asta nu înseamnă că trebuie să potrivim ritmul de învățare după cel mai slab ritm posibil. Oare standardul probelor sportive se stabilește după criteriul ca toți elevii să fie capabili a-l atinge cu ușurință, din prima? Sau mai curând este un standard care să impună un antrenament, silind la dezvoltare? În domeniul maritim, se spune că viteza unei flote este dată de ultima navă. Dacă după un principiu similar, larmoiant și manipulant prin emoție, vom construi și educația, atunci vom dăuna tuturor elevilor. În mod normal, în școală navigația nu trebuie să se facă în flotă, ci fiecare având ritmul său, dar cadrul să fie astfel conturat încât să permită și să încurajeze dezvoltarea, autodepășirea. Cel mai mare risc este ca elevii să fie menținuți sub capacitatea lor normală de dezvoltare – ceea ce s-a obținut deja la gimnaziu. Continuăm cu liceul? De ce importăm din UE selectiv (numai mărgelele de sticlă pe care le luăm drept diamante)? Țări precum Germania și Anglia au sisteme de învățământ solide, iar programele lor nu au evacuat nici istoria, nici literatura adevărată (ba chiar nici dificilele Cântecul nibelungilor sau Beowulf), nici științele. De ce copiem numai acele controversate principii pedagogice care să ne mențină căpșunarii Europei? Este cineva deranjat de numărul mare de absolvenți români de universități, care fac concurență pentru joburi mai bine plătite? Sau, refuzând să ne gândim că cineva chiar a intenționat să dea cu barda în viitorul unor copii, a fost o eroare de tactică populistă? Este timpul să reacționăm cu toții mai ferm, făcându-ne auzită vocea. Acțiunile de lobby și presiune, ca și exprimarea opiniei, nu sunt rezervate doar unor ong-uri și asociații cu agendă îndoielnică. Este momentul ca publicul larg (principal interesat) și specialiștii imparțiali să se pronunțe.
