Între Cincizecime și Sfinții Apostoli, sărbători ale Bisericii întemeiate de Duhul și pe lucrarea apostolilor, apare știrea despre condamnarea fostului titular al Episcopiei Hușilor.
Știm personajele, știm faptele, nu are rost să insistăm asupra lor. Oricare ar fi subtextul și semnificația acestui dosar, oricare ar fi cei care au insistat să se ajungă aici, nu poate să nu ți se strângă inima. Dăm vina pe dușmanii Bisericii? Vor ei să instrumentalizeze dosarul? Poate. Dar nu este mai dușman al Bisericii să lași, să tolerezi sau să contribui, inclusiv prin pasivitate, sau din lașitate, din conformism, din „n-am ce face” o asemenea situație?
Strecurăm postul și înghițim Onila rușinii. Suntem hipercorecți ai postirii, încât încălcăm marele praznic al Cincizecimii, nu care cumva să …(ce?), ne uităm de sus la poporul care nu știe nimic și căruia nu trebuie să-i explicăm niciodată nimic, orice prostie s-ar face pe teren, dar ne facem că nu duhnește beciul de murdăria strânsă. Mult festivism și multă activitate bifată, dar puțină lucrare ziditoare. Nu ne place când ni se pune în față oglinda, asta o fac doar oamenii lui Putin, premiați la Moscova.
Nu semănăm cumva prea mult cu Israelul contemporan Mântuitorului? Nu era și atunci poporul foarte religios, dar și foarte confuz, dezorientat, fragmentat? Nu se strecura cam excesiv țânțarul și se înghițea cam cu larghețe cămila? Nu se puneau poveri celor mici fără să fie atinse cu un deget de cei mari? Nu cumva ne bântuie cam tare duhul fariseic și duhurile nestatorniciei?
Episcopia Hușilor a dat un comunicat în care protestează pentru că a fost impusă la plată în solidar cu condamnații. Probabil juridic au dreptate, dar mă întreb, oare, nu e mai ușor să plătești niște bani aici decât să plătești înaintea lui Dumnezeu pentru „sminteala” de a avea un asemenea episcop pus peste cei mici? E nevoie să citez din Iisus pentru a aminti ce a spus despre cei ce îi smintesc pe frații săi mai mici? Știu – și așa e, evident – că actualul titular nu e de vină pentru ce a făcut fostul, dar mă tem că, dacă la judecata omenească responsabilitatea nu e niciodată colectivă, la cea duhovnicească nu este chiar la fel.
Mă tem că nu e suficient să fie date comunicate seci pe subiect. Mă tem că un moment de pocăință asumată ar fi necesar pentru toată lumea, de la cei mari la cei mici, de la sinod la parohie.
Știu, pică prost, acum toți fac metanii să îi batem pe nenorociții de olandeji care nu au vrut să intrăm în Schengen – și care oricum nu prea sunt olandeji -, dar poate ar fi o idee să ne rugăm să nu rămânem în afara Împărăției cerești, să nu cumva să auzim și noi acestea: „vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați…”
