Rubrica de FILM | Vremea zăpezilor, în regia lui Gheorghe Naghi, 1966

Familia Moroganilor, un soi de clan local puternic și tentacular, cu oameni băgați peste tot, de la administrația locală, la vârf (Pavel, ginerele lui Morogan și președintele cooperativei, sau Achim, omul lor care o iubea pe Gia Morogan, soția lui Pavel, un fel de Potloagă pus de chiaburi primar ca să le servească interesele, în Moromeții 2), și până la rețeaua de `extracție` din producția locală și afacerile de contrabandă cu vite, pare să tulbure viața unei comune din Câmpia Dunării, așa cum se aranjase ea în jurul președintelui ei, Pavel, și al muncii la câmp.

Când Pavel (Ilarion Ciobanul) îi cere lui Achim (Toma Caragiu), de pildă, să-i spună ce vede pe fereastră, el îi răspunde scurt că nimic, dar când Pavel îi poruncește să se uite încă o dată, Achim,  palid, vedea acum tot satul. Era noapte, pe fereastră nu se vedea nimic, dar Achim vedea ceea ce era de văzut, adică cine, ce era Pavel, de unde veneau forța și îndrăzneala lui.

Pavel era satul. Satul era cu Pavel. În jurul lui Pavel, lucrurile prinseseră viață. Pavel conducea satul cu mână de fier, lucrurile începeau să se adune, iar oamenii erau cu el. Tranșant și neînduplecat, așa cum era.

Morogan, chiar dacă fata lui era soția lui Pavel, era expresia unei alte lumi, care reușea doar să tulbure apele, care refuza să dispară.

Bun, dacă ați încerca să vedeți filmul cu ochii cuiva de 30-45 ani de condiție mică-medie din anii `60 din zona de câmpie dintr-o familie cu 4-5 membri, care eventual a lăsat pământul prin `50 ca să lucreze pe vreun șantier (ca Surupăceanu din Intrusul al lui Marin Preda de exemplu), ați avea de la sine înțelese câteva lucruri. Că pământul de care dispuneați la sfârșitul anilor `30, începutul `40, era departe de a fi suficient (5% din locuitorii unei plăși ca Dâmbovnic Argeș dispuneau de suprafețe agricole mai mari de 5ha, cam cât ar fi fost necesar pentru traiul unei familii cu 4-5 membri). Constrâns astfel să îți completezi venitul din alte surse,  cunoșteai probabil din adolescență fie viața de dijmaș și zilier (dar asta nu dădea de lucru în interiorul plășii decât unei fracțiuni reduse din membrii gospodăriilor cu mai puțin de 5ha), fie cea de vânzător ambulant de alviță, semințe, bomboane sau ziare (copiii puteau fi încredințați unor vătafi de comerț ambulant) în București.

Cu toate astea, ai fi trăit tu și ai tăi la limita sărăciei. Dijma devenea de la an la an mai grea. Cu 52% neștiutori de carte, ai fi învățat să citești/ socotești cu unul cu altul prin București, dar nu mai mult. N-ai fi putut aspira la o poziție de funcționar, iar în industrie, care era mică, erau locurile ocupate. „În oraș – scriau Anton Golopentia și Mihai Pop- se câștigă mai ușor banii, dar se cheltuiește multă vlagă și sănătate, cu hrană puțină și pe apucate, locuință nesănătoasă, muncă grea”.

Fiindcă ai prins la ora aceea o perioadă care trecuse demult la agricultura pe suprafețe proprii cât mai mari și trăiai într-o zonă de trecere munte-câmpie cu posibilități de comerț, erai, vrei nu vrei, martorul unei situații contrastante, cu câteva familii îmbogățite și altele sărăcite. Mai mult, „în satele cu moșii boierești din estul și sudul plășii – scriu aceiași Golopenția și Pop-, funcția de vechil al proprietarului și de primar a ajutat altora să se ridice peste gloata de gospodari cu suprafețe reduse. De pe urma acestor fapte au apărut în plasă pe lângă boerii din familii vechi `boieri noui`, ridicați din țărănime, cu moșii de sute de hectare, cu comportare de țăran înlesnit în generația întâi și cu fii orășeni titrați, cu conace moderne orășenești”.

Creditele ieftine oferite în anii de război acestor plăși au încurajat cămătaria, trecerea la stat etc. „De pe urma lor, o serie de fruntași, intelectuali rurali dar și negustori și cârciumari și gospodari cu oarecare cheag… și-au adunat și ei moșii, cumpărând tot ceea ce cei cu datorii sau cu nevoi aveau de vândut”. Colectivizarea de mai târziu avea să-ți pară incomparabil mai tolerabilă, măcar venea cu alternative mai umane și mai bine plătite, chiar cu șansa unei cariere profesionale (cazul Surupăceanu), dacă ideea de a-ți păstra pământul îți devenea neconvenabilă (pentru Ilie Moromete, o spune singur, nu era nicio problemă că trebuia să dea cota la stat, era obișnuit din vechiul regim cu funcirea și banca, altceva îl rodea pe el, Moromeții, vol 2).

Sub aceste auspicii, deziluzionat și îmbătrânit înainte de vreme, inevitabil ai fi cunoscut fenomenul de „americanizare”, după expresia lui Golopenția și Pop, „americanizarea românului din Câmpia Dunării”, tipul țăranului practic, fără prejudecăți, dispus să presteze orice muncă care i-ar fi putut furniza un câștig etc.

Reforma agrară din 1945-48, care te-a adunat de pe drumuri, te-a făcut martorul unei situații noi, dătătoare de speranță. În orice caz, exproprierea moșiilor mai mari de 50ha și împroprietărirea familiilor cu mai puțin de 5ha venea fix când trebuia, după război. Te-a readus acasă de pe străzi sau te-a scutit de dijmă și, pentru o vreme cel puțin, ai reînceput să visezi.

A venit și ziua în care caravana cinematografică ți-a adus filmul în sat, la cămin, sau în cartierul cel nou de nefamiliști, undeva la sfârșitul anilor 60, iar acolo te-ai întâlnit cu Pavel, Achim și Savu Morogan (Ștefan Mihăilescu Brăila). Nimeni și nimic nu era de natură să te surprindă. Lumea satului îi avea pe toți. Pavel care, ca și tine, venea de jos cu o experiență similară de viață, reprezenta o atitudine în care te recunoșteai. Nicio noutate. Prin comparație, un Vasile al Moașei din Moromeții 2 era infinit mai rău și răzbunător, odată ajuns primar, și nu doar cu ciocoii, ci cu toată lumea care mai avea ceva prin hambar. De el se temea nu doar Moromete, care trage sfori să-l pună pe Țugurlan în locul lui, ci satul și chiar comuniștii înșiși. Pavel, dacă îi ura pe ai lui Morogan, păstra niște limite. El nu amesteca sentimentele cu afacerile publice. Era ginerele lui Savu Morogan, pe Gia o iubea, dar era și adversarul lui neîmpăcat. Gia, mai slabă și oscilantă, îl părăsește pe Pavel pentru a se întoarce la Morogan acasă, dar Pavel se duce după ea. Ca s-o aducă înapoi.

Mai ales clanul Moroganilor era ceva cu care erai familiar, poate chiar unul dintre cei prăduiți de unii ca ei, așa cum Năiță (din Niște țărani al lui Dinu Săraru) intră într-o înțelegere financiară cu ai lui Mucălău și rămâne fără car și boi. Acești ciocoi mai vechi, mai noi și bine adaptați reprezentau cea mai tulburătoare realitate a satului românesc, în epocă făcută responsabilă de marile răscoale țărănești.

Bun, contrabanda cu vitele și Gia reprezintă centrul de tensiune al întregului film. Pavel se opune Moroganilor în afacerile cu vite, pe care îi somează să le aducă înapoi. Moroganii neagă, se înțelege, îi amintesc lui Pavel vechea lui poziție care era alta și se folosesc de Gia pentru a-l șantaja. Rolul lui Achim, care o iubea la rândul lui pe Gia și-l ura visceral pe Pavel, e de a-l elimina pe Pavel. Lucrurile evoluează, Achim pierduse deja suportul satului (amintiți-vă de Potloagă din Moromeții 2 care era omul ciocoilor la primărie), iar acum, prins între Morogani și Pavel, e silit să ia o decizie radicală.

Filmul nu se încheie în vreo manieră care să sugereze victoria clară a vreunei tabere, rădăcinile problemei sunt mult prea adânci pentru a fi eliminate cu una cu două, dar Moroganii ies din acest conflict împuținați.

Un film mare, cu o temă din lumea satului anilor `50, bine problematizată în marea literatură, cu un scenariu excelent nu întâmplător premiat (Fănuș Neagu și Nicolae Velea), probabil cel mai bun film al Gheorghe Naghi și oricum unul dintre marile filme ale perioadei și cinematografiei românești.

Anton Golopenția și Mihai Pop, „Dâmbovnicul. O plasă din sudul județului Argeș”, Sociologie Românească IV, iulie decembrie 1942, ISSR, https://ia903002.us.archive.org/20/items/golopentiaantonpopmihaidambovnicularges1942_201908/Golopen%C5%A3ia_Anton_Pop_Mihai_Dambovnicul_Arges_1942.pdf