Lui Ștefan Luchian i-au plăcut florile. A pictat cu o sete inepuizabilă flori, mai ales în ultima parte a vieții, când boala l-a legat de pat și i-a înțepenit mâinile. Dar anemonele i-au plăcut în mod special. Poate pentru că a văzut în ele nu doar frumusețea specială și vie a naturii, ci un ecou cvasi-divin al frumuseții, sensul ei adânc, arhetipul, în sfârșit zeul care moare, așa cum o va spune singur la un moment dat, pentru ca din picăturile lui de sânge să răsară aceste superbe flori. Destinul lui Ștefan Luchian, condiția artistului, dacă vreți, stă sub semnul unei uriașe suferințe culminând într-o moarte prematură, un Adonis al timpului lui, care moare făcând posibile arta, frumusețea. „Mulți vor să scrie ca Eminescu, dar câți vor să ajungă ca el?!”, spune el la un moment dat.
Suferința e privită cvasi-inseparabil de marea artă. Rostul artei e de a vorbi despre viață, nu întâmplător disputa lui Luchian cu pictorul Stăncescu – unul din răsfățații vremii și un protagonist al academismului, care era o variantă de manierism, reprezentând pictura oficială – era că tablourile lui Stăncescu erau frumoase, dar lipsite de viață (“boule frumos”, îi spune Luchian la ureche la expoziție, fiindcă boii pe care îi picta el erau frumoși). Artistul se identifică cu arta lui, uniți ombilical prin suferință: asemenea zeului, artistul trebuia să moară pentru ca arta, frumusețea ei, să se nască.
„Luchian a pictat (spunea cineva în epocă) ceea ce nu i-a fost dat să trăiască. Plenitudinea vieții.”
Imaginea arhetipului arhaic al fertilității, în schimb, nu trebuie împinsă prea departe; Ștefan Luchian era un om al epocii. Acest lucru Nicolae Mărgineanu l-a subliniat cu mult fler într-o imagine cheie: bătaia cu florile care sfârșesc inevitabil sub picioarele oamenilor și ale cailor. Mărgineanu insistă asupra acestor momente. Luchian, ecou arhetipal al zeului care moare, e, în realitate, o victimă a contemporanilor, care nu l-au înțeles, l-au respins, l-au ignorat sau speculat, pe scurt l-au călcat în picioare. Pictura lui Luchian este traversată de flori de la un capăt la altul, așa cum observa cineva.
Cu o excepție, Bogdan Pitești, acest protector al artiștilor excluși, al artei de avangardă, acest revoluționar de cafenea și om al exceselor (vieții), are meritul de a fi văzut mai departe decât toți, poate chiar decât Grigorescu (care nu vedea în Luchian decât un urmaș), și anume, de a fi văzut în Luchian viitorul artei românești. În orice caz, așa cum spunea Arghezi undeva, fără Bogdan Pitești, nu aveam un Luchian.
Bun, filmul debutează cu un Luchian „tânăr și nepăsător ca un zeu”, după cum îl descria Bogdan Pitești, mare amator de curse de cai și de biciclete. Dar abia cu irosirea moștenirii, cu respingerea lui/ lor, adică a pictorilor din anturajul lui (un Artachino, Petrescu-Găină etc) în saloanele oficiale, cu refuzul unei mari iubiri, cu agravarea bolii și o serie de cutremure sociale, așa cum este 1907, care îl va apropia de țărani, tânărul zeu slăbit, copleșit de leșinuri și din ce în ce mai retras la adresa din Mahalaua Dracului, devine artistul care nu mai trăiește decât pentru arta lui. Evident, bolind și auster ca un eremit.
În pictura lui, e reflectată această evoluție, dacă mai era nevoie să fie subliniat. Peisajele, adică drumurile tot mai rare pe care le face în natură, autoportretul și florile din camera lui vor deveni temele de predilecție din ultimii ani. Boala îl obligă să depindă de alții.
Nimic mai adevărat. „Eu văd cu ochii, dar pictez cu sufletul”, spunea el undeva.
Ștefan Luchian moare cunoscând recunoașterea, într-un moment în care ea nu-i mai putea oferi nimic. Se înțelege, cu excepția nemuririi.
Filmul lui Mărgineanu este, din acest punct de vedere, un adevărat memorial, o mărturie a ceea ce este condiția artistului în epocă, o epocă frământată, traversată de răsturnări revoluționare, care cereau, se înțelege, sacrificiul zeului, obolul cu sânge.
Filmul lui Mărgineanu este, în egală măsură, o frescă a lumii de sfârșit de veac XIX, o reușită în materie. Un film care deschide, în mod egal, cinematograful românesc, după încercarea lui Gheorghe Vitanidis cu Ciprian Porumbescu (1972), spre biografic, punând în felul acesta opera în oglinda biografiei artistice și învățându-ne să înțelegem artistul și opera împreună. Nu întâmplător, o suită întreagă de cadre în filmul lui Mărgineanu pot fi recunoscute în pictura lui Luchian.
Un film, deci, de mare clasă, un film care se cere văzut și revăzut.
