Rubrica de FILM | Timp și durată – durée: Solaris, regizor Andrei Tarkovski

Solaris (1972) e filmul de care Tarkovski s-a arătat cel mai nemulțumit, a primit cel mai slab rating al anului la Film Society, unde a fost prezentat, iar  Paul Schrader l-a etichetat pe Tarkovski drept “Godfather of Slow Cinema”.

În același timp e și printre cel mai prost înțelese filme, fiindcă în timp ce Stanislaw Lem, autorul cărții Solaris, a încercat să ne pună în temă cu dificultatea de a comunica cu o alteritate atât de radicală pe cât poate să fie o formă de viață extraterestră, noi înșine „extratereștri” pentru ea, Tarkovski în schimb a încercat să ne ofere mai curând o reflecție despre timp. Ceea ce i-a atras critici dure din partea lui Lem.

Noi pendulăm între carte și film azi, bâjbâind. Tarkovski nu ne-a ajutat nici el prea mult când ne-a spus, lapidar, că filmul este o meditație despre dragoste. De ce se sinucid atunci savanții de pe navă sau își pierd mințile?

Bun, personalul de pe nava spațială începe unul câte unul să își piardă mințile sau chiar să se sinucidă. Misterioasa planetă, în realitate o uriașă inteligență extraterestră, pe care ei o observau de multă vreme, avea capacitatea de a detecta cele mai dureroase amintiri ale lor și, mai ales, de a le materializa, adică de a le face aievea.

Meditația lui Tarkovski este dublă și are în vedere timpul subiectiv al lui Bergson, ideea de durată (durée), adică timpul trăit, timpul ca flux continuu de stări, emoții etc care compun datele imediate ale conștiinței, un timp heteronom și asimetric, pe care Bergson îl opune timpului mecanistic sau obiectiv, privit ca o succesiune de unități egale și reversibil, care reprezintă, una peste alta, marea iluzie a epocii (gândirea științifică sau știința experimentală se bazează pe aceeași idee de simetrie geometrică și reversibilitate, un rezultat al spațializării timpului).

Trecutul/ memoria/ amintirea nu este separată de prezent, așa cum se întâmplă într-o perpectivă mecanistică, ci e inextricabil infiltrată în prezentul perceptual al conștiinței (vezi piramida memoriei lui Bergson), într-o relație dialectică. Cu Solaris, Tarkovski practic prezentifică timpul (o face de fapt începând din Copilăria lui Ivan, prin acele reverii recurente ale copilăriei din mintea lui Ivan, un adolescent care, sub loviturile războiului, încetase să mai fie un copil), încercând să demonstreze incapacitatea noastră de a ne sustrage lui. Din acest motiv, se sinucid sau își pierd mințile cei de pe nava spațială.

Este o temă care, dacă a fost enunțată în Copilăria lui Ivan, ea e continuată în Solaris și dezvoltată în Oglinda și Nostalgia și îmbogățită cu noi și noi imagini și unghiuri.

Cadre lungi, mișcare lentă, montaj redus la minim etc dau impresia, una peste alta, de continuitate a mișcării și reprezintă celălalt aspect al meditației lui Tarkovski asupra timpului. Este ceea ce i-a creat reputația de naș al filmului lent, care nu e altceva decât o aplicare la film a ideii bergsoniene de durée. Nu întâmplător, el va critica școala sovietică de montaj care considera că filmul este montaj (Eisenstein), bazându-se pe punerea laolaltă a unor secvențe disparate după un anumit tipar pentru a obține un anumit efect (de pildă, efectul Kuleshov).

Nu prea înțeleg ce temeri ne obstrucționează fix acest aspect al filosofiei lui Tarkovski, în condițiile în care el singur își considera filmul sculptură în timp în sensul că timpul convențional, înțeles ca o succesiune de momente egale între ele, este depășit în acest slow Cinema, probabil cea mai palpabilă expresie a timpului ca durată, dar mai ales în/ prin această întoarcere recurentă la copilărie, maternitate, locuri natale etc în filmele lui ca la o realitate a conștiinței, a timpului prezent, fără să mai discutăm că Tarkovski îl citează pe Bergson în textele lui exact cu această idee de timp ca durée. Dar poate că mai trebuie să așteptăm.