Rubrica de FILM | Oppenheimer, în regia lui Christopher Nolan, 2023

Christopher Nolan nu este la prima încercare de a veni cu un film istoric. Dunkirk (2017) e o  reușită de război (Primul Război Mondial), conceput cu un anumit simț al istoriei și realității, reușind să îi flateze mai puțin pe britanici.

Cu Oppenheimer, Nolan nu a venit doar cu un film de box office, ci și superpremiat și apreciat, un subiect readus în atenție pentru a vorbi americanilor de o altă Americă și perioada ei de glorie, care juca la masa istoriei cu geniile ei.

Pe de altă parte, este de neînțeles această încercare de a recupera un erou american atât de controversat, venind în același timp cu un val de documentare doar în 2023, precum „To End All War: Oppenheimer & the Atomic Bomb”, „After Trinity”, „American Experience: The Trials of J. Robert Oppenheimer”, „Oppenheimer: Real Story” etc. Ar putea fi concepută era atomică fără el și the Manhattan project? Sau oare Japonia chiar a uitat de Hiroshima și Nagasaki? Mizoguki, Kurosawa sau Kobayashi, care nu au făcut altceva cu filmele lor decât să le amintească japonezilor cine/ce sunt, într-o perioadă extrem de dificilă pentru Japonia, sunt priviți oarecum ca niște eroi în Japonia, iar filmul lor reprezintă epoca de aur a cinematografului japonez.

Filmul lui Nolan este conceput documentaristic, ceea pare să facă din el pe undeva o dramatizare a unui documentar ca “Oppenheimer: real story”*. Nu poți să nu observi că fragmente întregi din documentar se regăsesc aproape textual în film.

Construită tezist, istoria lui Oppenheimer e citită invers, din perspectiva unui erou american care, deși joacă un rol decisiv în cel de-al Doilea Război Mondial, cade victimă isteriei anti-comuniste din perioada McCarthismului, urmărit de ranchiuna unui fost vânzător de pantofi extrem de ambițios și influent, din zona guvernamentală, Lewis Strauss, jucat de Robert Downey Junior. Dând firul înainte și înapoi și strecurând în diverse puncte ale derulării înainte momentele cheie din acest program de dezavuare publică târzie, din anii `50, și/ sau punctele de intersecție cu Strauss, filmul te conduce la finalul carierei unui erou, căzut în dizgrație, cu concluziile gata mestecate.

Oppenheimer, probabil cea mai celebră figură după Einstein,  intră în istorie, nu atât cu mari descoperiri în fizică – deși sunt de bază teoriile lui despre pozitroni, care au inspirat în egală măsură literatura SF despre roboți umani a unora ca Asimov, și găurile negre (teoria colapsului gravitației) – ci ca „tatăl bombei atomice”. Un ins supradotat, catastrofal în laborator, care vrea să își otrăvească profesorul, un mistic în felul lui, judecând după visele pe care le avea cu universul, care cochetează cu comunismul, ca aproape întreaga elită intelectuală din era New Deal-ului, se căsătorește sau are o aventură, ajunge să se numere printre pionierii care introduc fizica quantică în America, dominată la ora aceea de fizica lui Einstein, și să fie el cel care va coordona, la Los Alamos (un orășel construit într-un deșert anume), cercetările atomice și facerea primelor bombe și teste atomice.**

După război este marginalizat și eliminat din orice proiect guvernamental din cauza influenței pe care și-o va utiliza acum împotriva programului atomic. Truman și Eisenhower aveau alte idei. Ei vor continua programul, dezvoltând bomba cu hidrogen și intrând în era Războiului rece și/ sau a amenințării atomice mutuale cu URSS. Strauss și întreaga acțiune de umilire publică a lui Oppenheimer, scormonind în trecutul lui cvasi-comunist, e o parte din această acțiune de compromitere publică și îndepărtare din vizorul publicului.

Una peste alta, acesta e filmul, o încercare, prin modul în care e construit și dublat de un val de documentare pe care le poți regăsi în el ad litteram, de a nu lăsa concluziile la discreția nimănui.

Ceea ce e destul de neobișnuit, dar acceptabil în aceste vremuri complicate pentru America și în general pentru noi toți. Punând degetul pe Oppenheimer și convingându-ne ce talent uriaș, ce rol a jucat pentru America și istoria Occidentului la sfârșitul anilor `40, în sfârșit cât și de ce a fost atât de nedreptățit când a căutat să se opună programului atomic al SUA după război, ne dăm seama că istoria tinde să se repete.

Erorile trecutului sunt erorile prezentului. Diabolizarea Rusiei atunci a dus la greșeli majore, așa cum este Red scary sau McCarthismul, era atomică sau Războiul rece.  Războiul SUA prin proxy din Ucraina cu Rusia ar putea reprezenta același lucru astăzi. Politica Americii ar fi mult altceva, dacă ar încerca să învețe mai mult din lecțiile trecutului. Oppenheimer, dacă ar vorbi azi, probabil nu ar vorbi altă limbă decât cea pe care a încercat să o vorbească americanilor, după război.

Un clișeu mai puțin chestionat  este că americanii construiesc bomba atomică într-o întrecere contra cronometru cu savanții germani. Un Hitler înarmat cu o asemenea armă pare să fie singura rațiune a lui Oppenheimer și compania de a construi bomba. Însă Hitler era învins la Stalingrad încă din februarie 1942, fără să mai discutăm că doar în Rusia el mai trebuia să facă față pe alte două fronturi, iar singura problemă care se contura în fața aliaților anglo-americani, începând cu 1943-44, era nu Hitler, ci Stalin mai curând și bătălia pentru supremație postbelică.

Nu Hitler mai era o justificare în 1944-45, în plus era clar că nu are nicio bombă atomică (ar fi folosit-o). Stalin nu întâmplător îi cere lui Roosevelt să nu își folosească arma în Germania, așa cum nici Japonia, care era ca și învinsă după capitularea Germaniei, nu s-a dovedit o justificare bună în ochii foarte multor americani, începând chiar cu cei care într-un fel au venit cu ideea sau au luat parte la construcția ei, Szilard de exemplu.

Pe de altă parte, încercarea germanilor de a obține un gentleman agreement cu colegii americani de întrerupere a cercetărilor, conștienți de pericolul imens pe care îl reprezenta, în februarie 1942, eșuează, lovindu-se de scepticismul colegilor americani. Yves Jamiaque e probabil unul din puținii dramaturgi contemporani care au avut curajul de a pune pe tapet această problemă extrem de spinoasă, într-o piesă care se numește „Point H”. Jucată la noi încă de la sfârșitul anilor `60 sub titluri variate, de exemplu „Întâlnirea de la Copenhaga” sau „Întâlnire de taină” (pentru versiunea radiofonică, 1981), piesa lui Jamiaque ar putea fi suspectată de gaullism, însă abordarea documentaristică, accentul pus apăsat pe etica problemei și preocuparea pentru o punere în scenă cât mai realistă a dialogurilor și personajelor, dezumflă ușor astfel de suspiciuni.

Pe scurt, Okla Nielsen (Niels Bohr) primește vizita unui fost student la Copenhaga, Eric Reinfahl (Hans Jensen), aflat într-o călătorie de nuntă, pentru a afla că Heisenberg și compania sunt gata să întrerupă cercetările atomice de obținere a bombei, dacă și ei, americanii, vor face același lucru. Nielsen este foarte sceptic în această privință (crezând că savanții germani ar trăda promisiunile făcute).

Niels Bohr era cunoscut pentru simpatiile și legăturile lui cu englezii și americanii, dacă era nevoie.

Fapt e că germanii n-au făcut bomba atomică, deși erau incomparabil mai avansați și, evident, cei care au pregătit cele mai importante minți care au lucrat la bombele americanilor, de exemplu la Gottingen, așa cum este Oppenheimer însuși; în timp ce americanii, da.

Cu o distribuție care îi numără pe Robert Downey Junior, Matt Damon sau Emily Blunt, Oppenheimer îi revine lui Cillian Murphy, pe care îl joacă fără reproș. Filmul, altfel o reușită de cinema.

*„Oppenheimer: real story” (2023), documentary, https://youtu.be/WkEhXGB7ieE?si=_6yZKiIQh3lH2Zwf

**„Oppenheimer – Destroyer of Worlds”, documentary, https://youtu.be/0s9fpFPAC94?si=1Tk_bx0Z7rX3CJec