Un om în loden e un film din categoria noir, puțin obișnuit la ora aceea, la noi, 1978. Nu existau cu totul decât câteva filme, care sunt turnate începând cu anii ’70 și numărând o serie de regizori ca Savel Stiopu, Gheorghe Naghi, Marcus Manole, Virgil Calotescu, Gheorghe Cornea, Mircea Drăgan sau Iosif Demianu. Fiecare cu un film, două, din acest registru.
Un film, deci, care încearcă să recupereze ceva din anii pierduți ai genului noir, integrând cinema-ul românesc în cultura europeană a ecranului, marcată deja de o serie de figuri precum Jean Gabin, Lino Ventura, Alain Delon, Jean Paul Belmondo, Cary Grant, Gene Hackman etc, fără să mai vorbim de regizori de calibrul unui Francis Ford Coppola sau Hitchcock.
Cultura noir, o cultură situată în descendența expresionismului german, veche de câteva decenii și extrem de gustată în Occident la ora aceea, pătrunsese deja pe ecranele noastre printr-o suită întreagă de filme de mare suspans, riscând să eclipseze cinema-ul românesc, preocupat atunci, la modul revizionist, de perioada de început a revoluției socialiste și figura apparatchik-ului/ birocratul (privit tot mai mult, în anii marilor șantiere și mobilizări umane, ca o mare problemă).
Filmul lui Nicolae Mărgineanu în acest context trebuie plasat. Aproape fiecare moment de tensiune este un citat din genul noir, de exemplu secvența benzii de magnetofon, dublată de prezența unei bufnițe în bezna camerei; liftul în mișcare care își transportă victima împușcată; pregătirea crimei din tren care te pierde în aglomerația de suspecți, fără să mai discutăm de telefoanele misterioase, vocea răgușită și râsul sinistru, care sunt principala linie a tensiunii. Toate nu fac altceva decât să împingă victima într-un coșmar fără soluții. Tema filmului, o temă recurentă în filmul de gen în mod egal, este răzbunarea și spionajul.
Bun, scenariul este țesut în jurul unei răzbunări. 35 de ani mai târziu, Gramoste/ Feraru (actorul Tănase Cazimir) revine în țară din străinătate (unde era fugit din 1947) pentru a răzbuna moartea fratelui său, din anii de studenție. Moartea era rezultatul denunțului unui prieten, actualul inginer Dan Stamadiad (Victor Rebengiuc).
Dar cum lucrurile nu sunt aproape niciodată simple, pe măsură ce avansăm pe firul telefoanelor misterioase, al efortului, de fapt, de a dezlega misterul lor, iese la iveală altceva. Ceva mai puțin personal, și anume o rețea interesată în extragerea de informații privind existența unor zăcăminte radioactive, în cercetare atunci. O temă a erei atomice, transformată ușor în subiect de suspans.
Fără să intrăm în alte detalii -filmul trebuie văzut și integrat în această cultură noir a ecranului european pentru a fi înțeles-, Nicolae Mărgineanu ne pune pe masă un film de calibru, probabil cea mai reușită încercare a cinematografiei românești care, alături de alte câteva producții, poate mai puțin reușite, deschide filmul românesc spre o direcție mai puțin realistă și politică, pe scurt spre un cinema de consum perfect european.
Repertoriul românesc număra atunci o serie de încercări ca Aventuri la Marea Neagră (1972), Agentul straniu (1974), Alarmă în deltă (1975), Cuibul salamandrelor (1977), Cianura și picătura de ploaie (1978), precedând producții mai reușite în genul Rețeaua S (1980) sau Lovind o pasăre de pradă (1984). Un cinema mai degrabă aleatoriu și competitiv, decât unul care a căutat să-și găsească propriul drum, să creeze o cultură a genului și să consacre figuri. Un cinema nu mai puțin valabil, să ne înțelegem, care astăzi e încadrat la categoria de artă.
Nicolae Margineanu, la fel Ca Mircea Veroiu, e un regizor subapreciat azi de protipendada de critici de film neomarxisti care ii supraapreciaza in schimb pe Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc si Dan Pita.
Din cate am inteles, Cuibul salamandrelor a fost inspirat de un caz spectaculos al petrolistilor romani chemati in Maroc sa rezolve o criza tehnica la niste sonde unde nimeni nu s-a descurcat inainte. Ai nostri au rezolvat problema.