Rubrica de FILM | Mari ecranizări: Flăcări pe comori, regia Nicolae Mărgineanu, 1988

Flăcări pe comori, după romanul lui Ion Agârbiceanu, Arhanghelii.

Avem de-a face cu un film de categorie grea. O ecranizare care rescrie într-un fel povestea lui Agârbiceanu pentru a ajunge la același rezultat: aurul și oamenii lui cărora fatalmente le schimbă viețile.

Pe scurt, Rodeanu este proprietarul minei Arhanghelii, care își va pierde mințile odată cu aurul, într-un faliment devastator. Mârza, un miner mai îndrăzneț, care face aur mult pe cont propriu fiindcă știa intrările ascunse, moare. Iar Vasile Mureșan, tânărul sărac, care se pregătea pentru preoție și disprețuia bogăția sau aurul, reușește să plece cu fata patronului Rodeanu din casa tatălui ei. Cu alte cuvinte, atinși de febra aurului, oamenii cunosc temporar fericirea lui, dar ies ruinați în cele din urmă, își pierd mințile sau mor. „Aurul nu e frate cu nimeni, de asta mor oameni”, spune Mârza la un moment. Rămân în viață și tari, chiar dacă săraci, cei care n-au căzut în ispita lui, adică cei câțiva din generația tânărului Mureșan, precum fiul lui Rodeanu, care este și cel care va răscumpăra casa familiei scoasă la licitație.

Dar e departe de a fi totul, iar în opinia mea, filmul nu trebuie închis doar cu această concluzie, care ar putea părea tezistă.

Bun, povestea filmului este istoria ascensiunii, gloriei și prăbușirii unui notar la bază extrem de ambițios, care se împletește cu minele de aur din Apuseni. Notarul descoperă aur acolo unde nimeni nu se aștepta, sfidând orice sau pe oricine ar fi îndrăznit să creadă altceva, devine bogat, iar după o perioadă de triumf absolut, care atrage mulți oameni (modificând modul de viață al vălenilor, care își uită tradițiile și îndeletnicirile, remarca tânărul Mureșan), mina începe să-i înghită bani fără să-i mai dea aur, începe să piardă, este abandonat de asociați, iar dezastrul nu întârzie să apară. Generația tânără, aflată la studii atunci, e martora acestei catastrofe, e cea care a anticipat-o cel mai bine și, oricum, ea este cea care îi supraviețuiește. Ea e cea care a pus și pune problema diferit.

Nu intrăm în alte detalii, filmul trebuie văzut. Câteva elemente de codificare a filmului.

Figura arogantă și neînduplecată a lui Rodeanu este comparabilă cu eroul lui Melville, teribilul căpitan Ahab din Moby-Dick, un ecou al celui mai rău rege al Vechiului Testament.

Altcineva ar putea arăta spre Tănase Scatiul al lui Duiliu Zamfirescu, exponentul noii clase de îmbogățiți din a doua jumătate a secolului XIX, tipul ciocoiului, figura probabil cea mai imundă a procesului de modernizare a Țărilor Române, o modernizare care venea la pachet cu fenomenul de land grabbing și concentrarea marii proprietăți. Dar comparația cu eroul lui Melville e mai potrivită. Rodeanu își înzestrează generos fetele, îi place să cheltuie și pierde ușor la jocurile de cărți. Rodeanu nu era un Hagi Tudose cu un fetiș.

Dacă deschidem contextul Apusenilor la sfârșitul secolului XIX, statu quo-ul austro-ungar și rivalitatea dintre maghiari și români, unde românii aveau statut de naționalitate tolerată, pun lupta lui Rodeanu într-o lumină puțin diferită. Rodeanu vorbea românește, Rodeanu nu colaborează cu autoritățile maghiare atunci când acestea îi caută pe elevii/ studenții care făceau caz de sentimentele lor românești. Rodeanu era, deci, expresia unei firave burghezii românești de la sfârșitul secolului XIX din Transilvania, care știa foarte bine pe ce lume trăiește. Și care nu se împăca cu situația. Atât că Rodeanu nu credea în vorbe, i-o spune explicit lui Mureșanu la mica lui serbare câmpenească. Rodeanu nu putea fi, deci, omul acestor tineri filosofi, poeți sau simpli profesori (care se ascund de autoritățile maghiare). Rodeanu nu putea fi decât omul propriei lupte. Iar lupta lui era aurul.

Comparația cu teribilul căpitan al lui Melville este corectă, fiindcă abia acum avem o imagine mai rotundă a acestui caracter aprig care este Rodeanu. Aurul este soluția lui Rodeanu într-o lume ca cea a Transilvaniei secolului XIX, iar pentru el, sacrifică tot. Nu există ceva sau cineva, vreo lege a naturii sau altceva, care să-l poată opri. În acest punct, Rodeanu nu este altceva decât un Ahab al românilor transilvăneni.

Ahab e probabil cea mai bună imagine a supraomului din literatura anglo-saxonă a secolului XIX, într-o Europă a revoluțiilor liberale radicale, iar Rodeanu și febra aurului românesc nu pot fi izolate de aceste mișcări care atingeau și Transilvania.

Un alt element de codificare care nu trebuie ratat este momentul Mârza – Rodeanu,  care se înfruntă la masa de joc. Doi lupi ai aurului, doi luptători de categorie grea. Mârza îi provoacă o pierdere uriașă lui Rodeanu la masa de joc. Această luptă prevestind sfârșitul. Un sfârșit care îi lovește pe amândoi. Locurile erau rezervate unor vietăți de calibru mic, dar cu un simț mai bun al prăzii. Care nu întârzie să apară.

Și, în fine, un ultim element de codificare, care deschide filmul sub raportul metaforei, este însăși imaginea flăcărilor pe comori. Nu există vreun incendiu nicăieri, să ne înțelegem. Ce arde în film sunt felinarele de mină. Și lumânările sau lămpile de noapte.

Flăcările nu pot fi atunci decât imaginea infernală a sufletelor care ard, aprinse de comori. O imagine care este întărită de maniera în care tânărul Mureșan își extrage logodnica din casa lui Rodeanu, ascunsă de ochii tuturor și fără nimic. Ca și cum nimic din acest imperiu al aurului care se prăbușea în scrum nu avea voie să fie atins, cu atât mai puțin primit sau luat cu ei. Totul trebuia lăsat în spate, împreună cu oamenii lui din categoria lui atinși de el, o imagine de mare rezonanță biblică.

Filmul lui Mărgineanu vine la scurt timp după o altă super-creație, care spune povestea unui miner dintr-o zonă auriferă din Apuseni, Iacov (1987).

Un film, cum spuneam, de calibru greu.