Rubrica de FILM | God’s little acre (1958), în regia lui Anthony Mann

„God’s little acre” (1958) este un film care a fost criticat pentru obscenitate și cenzurat, prea puțin cunoscut, încă și mai puțin înțeles, o mare ecranizare a unui roman omonim al Marii Crize (din 1933, al lui Erskine Caldwell), un film care în suita de ecranizări/ adaptări asupra Marii Crize (1928-33), precum „Fructele mâniei” (1940),  „Pe aripile vântului” (1939), Emperor of the North (1970), „Oameni și șoareci” (1992), „The Plow That Broke the Plains” (1936), a marcat în palmares un urs de aur.

Filmul tematizează nu goana după aur, nici amorul fără restricții sau pasiunea irepresibilă pentru femei, așa cum s-a sugerat, ci mai curând familia: „mi-am cheltuit toată viața să păstrez familia unită sub același acoperiș”, va spune la un moment dat bătrânul Walden.

Pe scurt, un fermier sărac din Georgia și un căutător neîmpăcat de aur (Ty Ty Walden) duce o luptă neobosită, într-un fel foarte original, într-un moment când fabrica de bumbac era închisă și nu exista de lucru, cu ceea ce amenința să-i dezintegreze familia.

Tema familiei, a rădăcinilor, să ne înțelegem, e specific americană și recurentă în literatura Marii Crize. În „Pe aripile vântului”, Scarlett se reîntoarce la Tara, moșia și locul unde a crescut, de fiecare dată când ajunge în impas. Într-o lume turbulentă, când totul se prăbușește în jurul tău – or în discuție era năruirea lumii agrare americane, în războiul de secesiune dintre Nordul industrial și Sudul agrar jeffersonian de la mijlocul secolului XIX –, revenirea în punctul de plecare, oarecum în logica eternei reîntoarceri din religiile arhaice și marile sisteme ale Antichității, este cea mai bună soluție și un laitmotiv. „Pe aripile vântului” a venit exact la timp, în 1936, când lumea se confrunta cu consecințele marii depresiuni, și avut un succes uriaș tocmai pentru că a reușit să le arate americanilor unde trebuie să privească atunci când totul se duce de râpă.

În mod egal, în „Fructele mâniei” (1939) familia Joad este nevoită să își abandoneze casa și pământul, acaparate de bancă, plecând în Vest și îngroșând rândurile muncitorilor itineranți și lipsiți de speranță, aflați la discreția marilor cultivatori din Vest. E o familie mult încercată, amenințată să se dăstrame. Maica, liderul sau nucleul dur al familiei Joad, reflecta: „suntem din neamul Joadilor. Nu așteptăm nimic de la nimeni. Bunicul bunicului a luptat pe vremea Revoluției. Plugari am fost, până ce ne-am înglodat în datorii“, dar am „înfruntat cumpenele vieții cu ochii uscați“. […] „Noi suntem un neam de oameni care nu ne prea dăm bătuți. Taică-meu avea obicei să spună: «De dărâmat, se dărâmă orice. Ca să rămâi în picioare trebuie să fii om». Și noi întotdeauna am încercat să nu ne dăm bătuți… Ce ne-a mai rămas nouă pe lumea asta? Nimic alta decât pe noi înșine. Numai noi, câți suntem“. Și mai departe, „Da, Tom, noi suntem din vița acelora care trăiesc. N-au să ne poată stârpi niciodată. Da, noi suntem poporul… și ținem la greu.“ („Fructele mâniei”, Rao, 2005).

„God’s little acre” e din aceeași categorie. De fapt, cartea lui Caldwell a apărut înaintea acestor producții (1933) și, într-un fel, a validat, dacă nu a consacrat, marea temă a familiei din anii de criză, în ciuda criticilor care au văzut în ea nu doar o carte care vorbește de o familie disfuncțională de fermieri obsedați de sex și aur, ci chiar ceva antiamerican.

Buck Walden e fiul lui Ty Ty Walden. Îl vedem căsătorit cu frumoasa Griselda. Will Thompson, căsătorit cu o fiică a lui Walden, Rosamund, este incapabil, la rândul lui, să-și ascundă pasiunea pentru Griselda. Darlin Jill, o altă fiică a lui Walden, e o nestăpânită senzuală, curtată de Pluto, un prostănac dolofan, pe care îl va lua de bărbat (i-o declară franc), doar dacă va deveni șerif. Pasiunea lui Will pentru Griselda, la rândul ei îndrăgostită de Will, e destabilizantă pentru familia lui Ty Ty. Buck e neîmpăcat cu loialitatea soției lui și exploziv, mereu pe punctul de a se răfui cu Will. Iar Jill îl înșală pe Pluto sub pod cu un albinos, într-un moment când Pluto și Ty Ty o căutau. La toate acestea se adaugă fratele mai ciudat al lui Buck și Shaw Walden, Jim Leslie, bogat și văduv, cvasi-renegat printre ei pentru a fi preferat luxul și bogăția obținute fără muncă, și care vine exact în ziua înmormântării lui Will ca s-o ia cu el pe frumoasa Griselda, pentru a se izbi de furia lui Buck.

Ty Ty Walden este în mijlocul acestor forțe centrifuge mintea care vede și înțelege totul, buffer-ul în care acestea se amortizează, puterea care canalizează aceste energii destabilizante. Ty Ty o vede pe Jill sub pod cu albinosul în noaptea aceea, nu Pluto, care nu bănuiește nimic, Ty Ty e cel care îi desparte pe Buck și Will de atâtea ori, el îi cere lui Rosamund să plece cu Will, fiindcă nu își mai poate păstra familia la un loc, dacă Will mai rămâne acolo, el îi spune lui Buck (care, obsedat de infidelitatea Griseledei, amenința că pleacă de la fermă) că și-a cheltuit toată viața să păstreze familia unită sub același acoperiș și că a venit timpul să renunțe să mai lupte, în sfârșit el e cel care îl va salva pe Jim din fața furiei lui Buck, care e pe punctul de a-l omorî, și își va conduce familia la masă, după această mare confruntare în ziua înmormântării lui Will, cu vorbele: „să intrăm, Griselda ne va servi supa. Mâine vom avea o zi mai bună”.

Într-un moment când fabrica de bumbac din oraș nu funcționa, iar criza care trena risca să-i împrăștie băieții, Ty Ty sapă groapă după groapă cu băieții lui în căutarea aurului îngropat de străbunicul lui. Toată lumea știa că nu exista aur în Georgia și că totul e o nebunie, dar pentru Ty Ty acest lucru conta prea puțin. Atunci când decide să mute crucea din locul în care fusese înfiptă de străbunicul lui (semnul că profiturile sau aurul găsit pe acel acru de pământ aparțin lui Dumnezeu), se roagă lui Dumnezeu să fie trăznit chiar acolo, pe loc, dacă consideră că face ceva greșit. Și un nou impuls va primi, o nouă groapă va fi săpată chiar lângă casă.

Între timp, albinosul va fi pus pe fugă cu o pușcă chiar de unchiul Felix, un negru care muncea la fermă și care îl sfătuia mereu pe Ty Ty să se lase de săpat gropi și să se apuce să cultive pământul, iar Will Thompson va culmina într-o încercare de a aprinde luminile fabricii de bumbac, într-o noapte, declanșând greva muncitorilor, oarecum în spiritul acelor mari iubiri care, neîmplinite aici și acum, își găsesc destinul și împlinirea în revoluție sau în război, în eternitatea și gloria rezervate eroului.

Cum era de așteptat, la capătul acestui șir de ciocniri și detensionări sau limpeziri inevitabile, Ty Ty Walden renunță să mai sape gropi și revine la cultivarea pământului. Un nou început pare să bată în ferestrele fermei lui Walden, o nouă eră în care munca pământului are sens, iar familia se regăsește unită sub același acoperiș, în jurul bătrânului Walden și a fermei. Un alt viitor le stă în față.

Infidelitatea conjugală trebuie să fi fost obstacolul principal de care s-au lovit, și cartea, și filmul, în drumul lor spre public și recunoaștere, dar, în mod cu totul paradoxal, exact în mijlocul acestor forțe centrifuge și în plină criză câștigă bătrânul Walden bătălia lui de-o viață. Or acest lucru a început să fie înțeles.

În sfârșit, filmul este unul de zile mari, una din marile creații consacrate Marii Crize, o reușită cinematografică și un clasic al genului, probabil cea mai bună producție a regizorului Anthony Mann.