Rubrica de FILM | Filmele copilăriei: Aventurile lui Babușcă (1973), Alarmă în deltă (1975), Fiul munților (1981). Regia Gheorghe Naghi

Gheorghe Naghi e regizorul copilăriei prin excelență. Nu e nevoie de discuții prea lungi. Și alți regizori s-au remarcat cu film pentru copii, dar Naghi s-a dus mai mult ca oricare în această direcție, între anii `60-90, turnând o serie întreagă de filme adresate celor mici. Care, cine din generațiile X și Y nu a văzut, de exemplu, povestea Lizucăi din Dumbrava minunată?

Cinematograful anilor `60-80 pentru copii a fost gândit să joace un rol educativ. Nu era o noutate, să ne înțelegem, funcția artei în general era de a educa, iar cinematografia era considerată o artă. Astfel, de la Cireșarii (Andrei Blaier, 1972) la Liceenii (1986), filmul pentru copii căuta să recreeze acest univers al copilăriei în tonalități cât mai realiste, în care copiii se impun ca o lume specifică în interiorul altei lumi. O lume care, spre deosebire de formatul textelor și peliculelor pentru copii de tip Peter Pan sau Matilda (R Dahl), era concepută ca o oglindă a celeilalte în ce avea ea mai bun, mai nepătat și frumos mai degrabă decât ca două universuri inegale, cu structuri și valori diferite, aflate pe punctul de a se ciocni. Clișeul postbelic al generației revoluționare (1948-1956) era depășit, copilăria de tip Peter Pan, care nu se voia potențată în viața de adult, ci independentă sau paralelă și apărată împotriva tuturor, era abandonată. Un univers în interiorul altui univers crește, oglindind ceea ce e mai sănătos și curat, se afirmă, se pregătește să preia ștafeta etc.

Constantin Chiriță mărturisea într-un interviu că a scris Cireșarii încercând să răspundă la o literatură a adolescenței întunecată și bolnăvicioasă, care venea din Vest. Se referea, se înțelege, la tinerii furioși, împărații muștelor etc. Ecranizarea lui Andrei Blair (1972), care a urmat cărții, a deschis pentru un public încă și mai larg perspectiva că o nouă generație, mai bine înfiptă în valorile și lumea celeilalte, se pregătește de start.

Puțină lume și-a dat seama de această mișcare, care marca societatea anilor `60-70. Era revoluției a ceea ce trebuia răsturnat și înlocuit, așa cum îți transmiteau, de exemplu, creațiile generației revoluționare (1948-56) la noi precum piesele Trei generații (Lucia Demetrius, 1956), Citadela sfărâmată (Horia Lovinescu, 1955) sau, dincolo de Cortina de Fier, Look back in anger (Osborne,1956), povestea Matildei a lui Paul Zindel (Efectul radiațiilor gama asupra anemonelor, 1964) etc, era depășită. Revoluția lăsa locul reorganizării și construcției. Cireșarii, și cu ei, o întreagă literatură pentru adolescenți, preluată destul de repede de cinema, s-a lăsat angajată în nevoile unei societăți care atunci se ridica de la zero, o lume care se dospea chiar atunci în bucătăria altei lumi, așteptând să intre în joc. Acest joc, și nu altul, această lume, și nu alta.

Cireșarii, cu acei adolescenți care știu să-și folosească cunoștințele și să se descurce în orice împrejurare, a devenit foarte repede un standard în literatură și film.

Gheorghe Naghi e acel regizor care a înțeles direcția acestor noi generații non-revoluționare de tineri voluntari. Iar literatura lui Petre Luscalov i-a furnizat materialul de care avea nevoie.

Alarmă în Deltă (1975), Aventurile lui Babușcă (1973) sau Fiul munților (1981) nu sunt altceva decât ecouri ale acestui curent tânăr non-revoluționar în care erau turnate toate speranțele. Pe scurt, niște puști sunt capabili să fie mereu cu un pas înaintea tuturor, dezamorsând acțiunile unor contrabandiști periculoși sau răpitori, pe care îi cam joacă pe degete, dezlegând enigme de nedezlegat sau ieșind în general din orice impas.

Înainte de a judeca acest tip de tematică, e bine să vedeți temele și tiparele noir-ului anglo-american și francez ale anilor `50-70, care număra nume precum Cary Grant, Michael Caine, Anthony Perkins, Jean Gabin, Lino Ventura, Alain Delon, Jean Paul Belmondo, Gene Hackman etc. Erau foarte bine apreciate la noi și, în general, adaptate sau luate ca model, de exemplu în Aventuri la Marea Neagră (1972) sau Un om în loden (1978).

Chirițescu, iar pe urmele lui, figuri ca Luscalov și Naghi au adaptat astfel de teme la contextul nostru căutând să se adreseze noilor generații, semnalându-le prezența și arătându-ne direcția în lumea în care creșteau.

Fiul munților (1981) e istoria lui Matei, bun prieten cu un urs (Mitică), bun cunoscător al munților și la fel de bine integrat în mediul natural al ursului, cam cum era și în cel al omului, înlocuind pe oricine cu succes la stația meteo din vârful muntelui. Și cum întâmplarea face să fie martorul unei sechestrări într-o chestiune de șantaj (și spionaj economic, dinamică hidro-magnetică), se implică cu mult curaj demontând în final planul răpitorilor înarmați, dându-i pe tavă autorităților.

Este tipul tânărului cercetaș care combină cunoștințe avansate de științele naturii cu o vitalitate și o istețime ireale în situații excepționale, așa cum era vârful muntelui, cu potecile anevoioase și prăpăstiile care te puteau înghiți la cea mai mică neatenție. Prietenia lui Mitică se va dovedi decisivă în mai multe situații. În orice caz, lecția generală este că în mijlocul nostru crește o lume mult mai bine echipată să răspundă la provocări decât am fi dispuși să acceptăm. Autoritățile apar la spartul târgului și, oricum, ele nu pot acționa fără sprijinul lui Matei și al prietenului căutat de vânători, Mitică.

Eram fascinat de acești eroi la vremea aceea. Eram și eu unul dintre ei, într-un fel. Nu mă speria pădurea, pe care o băteam cu piciorul mereu și pe care cunoșteam ca în palmă pe o rază de 10-15 km. De fapt, abia în mijlocul ei mă simțeam în elementul meu, neprotejat de convenții și structuri sau părinți, oarecum ca într-o veche inițiere, fără mijloace, numai tu cu tine însuți, obligat să-ți înfrunți monștrii interiori înainte de a renaște, de a deveni cel care ai fost destinat să fii.

Aventurile lui Babușcă (1973) și Alarmă în Deltă (1976) nu pot fi văzute unul fără altul. Două părți practic ale unui singur film. Aceiași doi prieteni barcagii, aceeași tematică. În primul caz, e vorba de contrabandă cu stupefiante, pe care se încăierau câteva grupări, o temă recurentă în cinematografia americană la ora aceea. În al doilea, un jaf. Câteva lăzi cu piese arheologice extrem de valoroase au nevoie să fie trecute granița; cu șantaj și sechestrarea personalului de la stația de pompare.

În ambele acțiuni, apar de nicăieri acești copii ai deltei, Babușcă și Scatiul, Voinicel și Azimioară, care se ocupau de transporturi, împinși în aceste lovituri fără voia lor și într-un fel obligați să le dejoace planurile. Cu o istețime rară și foarte bine adaptați în această lume cvasi-sălbatică, pe care o aveau la degetul cel mic, reușesc să iasă din orice situație, contribuind decisiv la capturarea bandiților periculoși.

Să ne înțelegem, Gheorghe Naghi nu s-a oprit aici cu acest tip de producții pentru copii. Egreta de fildeș (1988), de exemplu, este o producție care revalorifică încă tiparul adolescentului cercetaș/ pionier  creat de cireșarii lui Chiriță și Andrei Blaier cu 30 de ani înainte, de literatura și filmul în maniera unui Luscalov și Naghi. Dar în Egreta, el urmează practic aceeași strategie, coborând vârsta ceva mai mult. Fiindcă vine la câțiva ani după o altă ecranizare a Cireșarilor, poate mai puțin reușită (Adrian Petringenaru, 1984), fiindcă e conceput în cheie realistă, filmul e adaptat vârstei mai mult și pierde astfel din elementul dramatic, impresionând, se înțelege, mai puțin vârstele mai mari.

În sfârșit, filmul lui Gheorghe Naghi pentru copii e un film care lansează un mesaj către națiune, care este mesajul unei generații, al unei lumi ce atunci se plămădea în burta celeilalte din ce avea aceasta mai bun. E o perioadă de mobilizări generale și construcții intensive, anii postbelici (1948-56) și ai demolărilor a ceea ce era vechi și corupt erau lăsați în spate (după expresia lui Dumitru Dumitru din Clipa lui Dinu Săraru/ Gh. Vitanidis). Altă eră le stătea în față (epoca industrializării), alți oameni (noile generații de pionieri) se arătau pregătiți să răspundă provocărilor, să intre în joc. Naghi s-a alăturat cu acest film realist unui cinema de generație care atunci se năștea sub zodia Cireșarilor.

Prea puțin film pentru copii în registru realist a fost creat. De la ecranizările lui Mark Twain, cu Tom Sawyer, și Dickens din anii `30 (Oliver Twist etc), cinematografia a încercat prea puțin să atragă copiii în aventuri dezbrăcate de fantastic și super-eroi. Pentru a compensa, aceste producții recurgeau la tonuri expresioniste în epocă. În orice caz, în era Batman și Harry Potter sau Power Puff Girls asemenea producții își găsesc cu greu un loc. Stau mărturie, dacă mai era nevoie, cinematografia românească, care nu a mai produs nimic pentru copii în ultimii 30 de ani, și remake-urile anglo-americane ale lui Dickens din ultimele decenii, care par din ce în ce mai puțin făcute pentru cei mici, căutând eventual să spargă standardele prin producții de tip Scrooge (2009).

Ceea ce nu poate decât să ne facă cu atât mai remarcabil acest cinema conceput pentru copii.