Rubrica de film: Dimineață pierdută —dramatizare și montare în regia Cătălinei Buzoianu

Regizoarea Cătălina Buzoianu mărturisea într-un interviu că Dimineață pierdută de la Teatrul Bulandra din 3 decembrie 1986 reprezintă cea mai valoroasă montare din cariera ei.

S-a jucat continuuu între 1986-1990. Reprezintă dramatizarea romanului Dimineață pierdută a Gabrielei Adameșteanu. A fost un succes absolut, recompensat imediat cu premiul Uniunii Scriitorilor, în 1984. Înregistrarea de la Bulandra pentru TVR a regizorului Dan Necșulea, din ianuarie 1990 —ceea ce vedem noi azi—, l-a deschis pentru un public și mai larg, contribuind la o recunoaștere și popularizare a romanului de care puține creații s-au bucurat într-un asemenea mod. Înregistrarea radiofonică din 2004, în regia lui Dan Puican, care a avut abilitatea de a păstra nu doar scenariul în cea mai mare parte, dar și cei mai mulți actori din distribuția Cătălinei Buzoianu —Victor Rebengiuc (profesorul Mironescu), Rodica Tapalagă (madam Ioaniu), Valentin Uritescu (Delcă), Tamara Buciuceanu (Vica Delcă) — l-a scos dintr-o aparentă uitare, fiindcă se alătură unei noi ediții a romanului în 2004, după cele din 1991 și 1997, înaintea seriei de ediții fără sfârșit de la Polirom.

Montarea regretatei Cătălina Buzoianu a devenit cartea de vizită a romanului, fiind citată aproape oriunde era vorba de Dimineață pierdută, și a impus într-un fel modul în care personajele ajung să fie văzute. Ceea ce este interesant e că într-un fel au fost văzute lucrurile înainte de `90 și cu totul altfel după `90, în funcție de atitudinea față de comunism. Anii `80 au permis, dacă vreți, o asociere mai strânsă cu creații valoroase și bine stabilite în cultura comună la ora aceea, precum Concert din muzică de Bach de Papadad Bengescu (regia Dinu Tănase, 1976), Trei generații de Lucia Demetrius, Citadela sfărâmată (regia Haralambie Boroș, 1957) și Surorile Boga (regia Iulian Mihu, 1984), ultimele două de Horia Lovinescu; excepție face piesa Luciei Demetrius, care s-a bucurat de o mai puțin obișnuită punere pe muzică mai târziu (Sergiu Sarchizov, 1987). Ceea ce, evident, a făcut ca Dimineață pierdută să fie privită oarecum ca o reșapare a temei marii familii din high life-ul vechiul regim cangrenate de corupție, ambiții, venalitate, pasiuni irepresibile (adultere), adicții ruinătoare —camuflate, se înțelege, sub mondenități, status quo și discursuri mari—,  funcționează ca o oglindă a întregii societăți înalte interbelice, din aceste creații mai vechi. Noile vremuri aduse de cel de-al Doilea Război Mondial fac din membrii acestor familii niște inși cvasi-inadaptați și nostalgici, care dispar ușor, ușor, unul câte unul, deschizând drumul unei generații noi și hotărâte al cărei reprezentant este, în Dimineață pierdută, nepotul Vicăi, Gelu, un personaj secundar în arhitectura piesei Cătălinei Buzoianu, singurul în mod real pozitiv și cel mai tânăr, emblema noii generații, pe care acești ultimi descendenți ai vechiului regim erau incapabili să o înțeleagă, disprețuind-o.

Anii `90, în schimb, determină o schimbare majoră de atitudine față de comunism, pentru ca Dimineață pierdută a Cătălinei Buzoianu să devină ca prin farmec o probă a așa numitei „rezistențe prin cultură”. Perorațiile sincroniste ale profesorului Mironescu (1914-1916) și teribilii ani 1947-1952, când o parte din membrii acestor familii sunt arestați și închiși, iar rudele obligate să muncească pentru a trăi și a locui în somptuoasele lor case, înghesuite cu alți chiriași (amintind, dacă vreți, de situația unui savant ca Preobrajenski din literatura fantastică a lui Mihail Bulgakov), trăind spaima arestării de către securitate multă vreme după, trebuie să fie ceea ce a început să cântărească mai mult în economia piesei, după prăbușirea comunismului. Și evident, să ridice probleme de coerență și construcție, care altfel nu existau. De exemplu, piesa debutează cu vizita Vicăi la nepotul Gelu, exponentul noii generații, și se încheie cu vizita lui Gelu la mătușa Vica, la spital, această ultimă fantomă a unei lumi deja defuncte, care moare, și ea, pe un pat de spital cu mințile rătăcite și cu gândul la mașina de tocat carne, o imagine care vorbește de la sine. El, Gelu, este rezolvarea întregii probleme, care, din punct de vedere tehnic, este genială, întrucât Gelu, conștient de generația din care face parte și de misiunea ei, este cel care privește hotărât înainte, spre deosebire de mătușa lui care, bântuită de umbre, privește înapoi. Or ce se întâmplă cu această rezolvare, cum rămâne cu sensul acestei construcții?

Pe de altă parte, este o piesă despre femei ambițioase din înalta societate interbelică care iubesc viața și fac să semene Dimineață pierdută în multe privințe cu Concert din muzică de Bach. Madam Ioaniu este această femeie ambițioasă și puternică în jurul căreia se mișcă totul. Ea a înțeles, îi explica lui Vica, că în viață nu poți trăi fără plăcere și că trebuie să te ții cu dinții de ce vrei. Nu întâmplător și-a înșelat primul bărbat de mai multe ori, pentru ca să își ducă la groapă în cele din urmă ambii soți, pe profesorul Mironescu și pe generalul Ioaniu, moștenindu-i pe amândoi și căzând de fiecare dată în picioare (un ecou al unei alte femei, soția prințului Maxențiu). Într-un fel, se poate spune că Dimineață pierdută răspunde Concertului din muzică de Bach oferind o soluție, singura soluție, care rezumă răspunsurile anterioare ale unor Horia Lovinescu, Lucia Demetrius șamd și o apropie de creațiile dedicate marilor momente de inflexiune ale istoriei, precum Pe aripile vântului, Ghepardul, Doctor Jivago sau Donul liniștit.

În 1980, Aitmatov își publica marele lui roman, O zi mai lungă decât veacul. În 1983, este tradus în românește, la Univers, dar probabil el fusese deja citit în rusă în diverse centre editoriale de la noi și de aiurea. Nu am nicio îndoială că Gabriela Adameșteanu, care la ora aceea era încă șeful Editurii Enciclopedice, înainte de a prelua Cartea Românească, avea cunoștință de el. Lucrul acesta este mai mult sau mai puțin important, dar strategia de a pătrunde în acești aproape șaizeci de ani de istorie (a familiei Mironescu – Ioaniu – Scarlat), întorcându-te înapoi, în timp, pentru a cuprinde vremurile care preced Primul Război Mondial, continuând cu perioada interbelică, cel de-al Doilea Război și primele decenii ale perioadei comuniste, via acei ani teribili de început, considerați anii revoluției și anii greșelilor*, este foarte asemănătoare. Întreaga incursiune în această istorie nu este altceva decât fructul amintirilor care sunt depănate într-o singură zi de acești ultimi descendenți ai acestei lumi defuncte. E o coincidență interesantă, dar indiferent cum stau lucrurile, Aitmatov —cu această extraordinară reflecție asupra oamenilor și alterităților Asiei Centrale amenințate în ceea ce au mai profund și uman de tehno-civilizația omului modern însetat de noi și noi cuceriri, în același timp mai alienat și cinic**, și care este O zi mai lungă decât veacul— este cel care dă amintirii/ memoriei o dimensiune nouă în economia umanului și o forță nebănuite până aici.

În cazul Dimineții pierdute, memoria își păstrează aceeași forță, aceeași putere constitutivă pe care o observăm în O zi mai lungă decât veacul. Nu întâmplător, Cătălina Buzoianu recurge la o reprezentare scenică a planurilor (temporale) extrem de inspirată prin dublarea materială a scenei. Astfel, prezentul în care se mișcă Vica, căutând de exemplu să nu alunece pe gheață, să ajungă la ușa casei Ivonei Scarlat pentru a-și încasa cei 50 lei etc, e plasat undeva la parterul planurilor. El e intermitent spațiul amintirilor, al trecutului care se desfășoară proeminent deasupra, oferind o perspectivă vizuală extrem de comprehensivă asupra ambelor planuri și dialogului dintre ele. Dar ea, memoria/ amintirea, este apanajul ultimilor reprezentanți ai acestei lumi defuncte, care dispar treptat imobilizați în acest trecut, cu mințile rătăcite, inutili sau alergând după alte femei, risipiți prin străinătate sau nutrind speranțe că lumea lor se va întoarce, așa cum este cazul Ivonei care spera că profesorul Mironescu, tatăl ei, mort de plămâni imediat după Primul Război Mondial și la care nu contenea să se gândească, se va întoarce șamd. Nu și al lui Gelu. Gelu respinge ideea mătușii lui de a vizita vreodată pe aceste momâi și fantome, după cum le numește, eventual de a învăța ceva de la ele. Sunt doar niște babe roase de molii și niște prefăcute, pentru el. Vica îl agasa din acest motiv teribil cu poveștile ei scoase de la naftalină, mâncându-i din timpul de lucru. El nu se uită înapoi, fiindcă nu are ce vedea la Vica și lumea ei, știa oricum mai bine decât ea/ ei ce a fost pe vremea lor, el privește înainte. „Generația noastră, îi spunea mătușii lui, nu puteți voi să o înțelegeți așa ușor”. Nici măcar profesorul care îi învăța la școală nu înțelegea nimic, considera el.

Acesta e punctul în care Dimineață pierdută se desparte de O zi mai lungă decât veacul pentru a deveni astfel o creație care nu reușește să depășească soluția revoluționară sau generaționistă din dramaturgia unor Horia Lovinescu și Lucia Demetrius din anii `50, cu ecouri în teatrul prerevoluționar al unui Gorki (Micii burghezi, Cei din urmă) șamd. Acesta este probabil singurul mare minus al Dimineții pierdute. Nimeni alta decât Vica exprimă acest lucru exemplar în dialogul ei cu Gelu: „voi ăștia de acum, de astăzi așa sunteți: să nu credeți în Dumnezeu, să nu credeți în cei de acasă, să credeți doar ce vă învață ăștia la școală”.

Pe de altă parte, întregul film al familiei Mironescu – Ioaniu – Scarlat, care este dat înapoi de undeva de la sfârșitul anilor `60 – începutul `70, este pus în lumină din perspectiva fostei croitorese a lui madam Ioaniu, Vica Delcă, probabil tot ceea ce avea mai prejos (social) și mai rezistent această lume înaltă apusă. Totul concură la acest tablou cenușiu. De exemplu casa Ivonei Scarlat, altădată o fastuoasă clădire, ajunge acum să arate scorojită și neîngrijită de parcă era părăsită, înainte de a rămâne goală de-a binelea; Nichi Scarlat, soțul Ivonei, o mică pramatie în felul lui, ajunge la spital dintr-un accident stupid de mașină și moare, în timp ce era așteptat acasă de soția lui (nu era singur în mașină, ci cu amanta lui); Ivona Scarlat, copleșită de moartea lui Nichi, moare și ea curând; Delcă, lighioana bătrână, după cum îl alinta Vica, moare, probabil așa cum l-am întâlnit la început, în pat și cu ochii în televizor, pentru a ceda ultimul cuvânt acestei fantome a unei lumi revolute, Vica Delcă, ajunsă pe patul de spital de unde nu vrea să mai plece și bate câmpii în legătură cu o mașină de tocat carne.

În sfârșit, „dimineață pierdută” e expresia verbală recurentă a acestor oameni, ceea ce îi unește între ei și ne spune în același timp ceva despre ei, indiferent de originea sau clasa lor socială. De la bătrânul și elegantul profesor Mironescu la croitoreasa Vica, ei sunt obsedați să nu piardă, să prindă ceva etc. Dacă profesorul Mironescu considera că și-a pierdut dimineața atunci când femeile din casă se amestecau în dialogurile lui politice cu Titi Ialomițean sau primea o veste proastă, Ivona credea că și-a pierdut-o dacă nu a ieșit înainte ca orașul să se închidă, iar Vica, dacă nu a ajuns să mănânce pe undeva sau să își ia banii promiși de la Ivona. Ceva atât banal ca sentimentul timpului irosit îi leagă strâns pe acești oameni atât de diferiți între ei, aceeași foame de a obține ceva. Dar ceva încă și mai puternic pare să-i unească la un alt nivel. Toate aceste vieți sunt destinate să iasă din scenă definitiv, luând astfel cu ele și ultimele rămășițe ale unei lumi care a încetat să mai existe înaintea lor. Cei ca Gelu, care nu își văd capul de treabă și nu își permit să își irosească timpul cu povești și umbre, conștienți de misiunea generației lor, le iau locul în noua lume care se deschide larg înainte. Acesta este punctul în care suntem aduși și reprezintă rezolvarea întregii probleme. Dramatizarea Cătălinei Buzoianu nu este din acest punct de vedere doar o mare reușită, ci și o excelentă introducere într-o creație care ar putea sta ușor alături de marile producții ale marilor momente de cotitură ale istoriei, zugrăvind cu răbdare și mare acuitate ceea ce era înainte și ceea avea să se ridice și cum, cu cine, după. Faptul că un personaj ca Gelu apare doar de două ori, la începutul vizitei lui Vica și la sfârșit, pe patul ei de spital, este în egală măsură epilogul unui regim, al unei lumi care s-a sfârșit definitiv sub ochii lui, la spital, și prologul la o altă lume nouă, cu alți oameni și alte energii.

Inutil să mai vorbim de distribuție și regie, s-au scris deja foarte multe recenzii. Avem de-a face cu o piesă de zile mari, nu întâmplător considerată de regizoarea Cătălina Buzoianu cea mai bună montare a ei.

* De exemplu, Dumitru Dumitru din Dragostea și Revoluția (1983) și Clipa (1979) cade el însuși victimă acestor despoți ideologici sau apparatciki în anii revoluției pentru a recunoaște mai târziu că s-au distrus multe în acei ani și că s-au făcut greșeli.

** Mai alienat și mai cinic, așa cum este fiul defunctului prieten al lui Edighei care lucra la cosmodrom și care găsea o prostie ideea lui Edighei de a-i înmormânta tatăl, conform obiceiului, într-un loc atât de îndepărtat ca cimitirul strămoșilor, când îi puteau săpa o groapă pe maidan, lângă haltă, și să termine cu această neplăcută problemă.