Într-un viitor oarecare, America e cuprinsă de un război de secesiune devastator, aparent fără sorți de izbândă pentru forțele rebele vestice, conduse de California și Texas (Western forces).
Președintele e pe punctul de a proclama victoria forțelor de dreapta pentru ca forțele rebele vestice (ceea ce mai rămăsese de fapt din falia democrată și progresistă a Americii) să ia cu asalt în cele din urmă Washington D.C.
Câțiva jurnaliști se hotărăsc să ajungă la președinte pentru a-i lua un ultim interviu înainte de a fi capturat și eventual ucis de rebeli, angajându-se într-o călătorie periculoasă, pe care câțiva dintre ei o vor și plăti foarte scump. America pe care o traversează e de nerecunoscut. În orice caz, ei sunt fereastra prin care vom intra în această Americă pustiită de război, o Americă sângeroasă și apocaliptică, presărată cu munți de cadavre sau gropi comune și stăpânită de furie și frică.
Așa cum este conceput, filmul pare inspirat de un articol apărut anul trecut în Politico, „The Threat of Civil Breakdown Is Real. National security officials are still not prepared for a far-right revolt”, citez: „Pe măsură ce alegerile din 2024 se apropie, amenințarea violenței politice și a prăbușirii civile va crește. Și, în ciuda a tot ceea ce oficialii americani de securitate națională și de aplicare a legii au aflat începând cu 6 ianuarie, țara încă nu este pregătită pentru o revoltă de extremă dreapta.”* Regizorul Alex Garland în orice caz asta face: se prezintă cu un scenariu apocaliptic în care forțele americane de dreapta, uneori simpli americani înarmați până în dinți (amintind de grupurile de civili înarmați care își păzeau proprietățile în 2020, într-un moment când Casa Albă era sub asediu, iar Washingtonul devastat, în manifestările de stradă ale mișcării BLM), domină America de-a lungul și de-a latul. Forțele rebele vestice sunt puține și împrăștiate, fugind cam de peste tot.
Nu e greu de înțeles care ar putea fi rostul unui astfel de film astăzi. America e în prag de alegeri. Principala amenințare e trumpism-ul, o expresie inventată de adversari care descrie nu doar alegătorul de dreapta cu ideile lui fixe despre proprietate și dreptul de a deține arme (puternic dezbătut sub administrația Trump), ci, mai larg, naționalismul american sau americanismul sau dreapta conservatoare care votează cu Trump și rupe America în două, reprezentând, se înțelege, răul fundamental de care America nu a fost încă vindecată (white supremacy, American rasism, sexism, anti-immigration backlash, „America first” populism etc). Nu întâmplător, establishment-ul democrat/ deep state-ul American pare să nu nu cruțe niciun mijloc pentru a asigura din nou victoria lui Biden în 2024, fapt culminând cu arestarea și condamnarea lui Trump (ceva unic în istoria Americii).
Un asemenea film, deși distopic, este politic în cel mai înalt grad și funcționează, indiferent dacă place sau nu, ca o încercare de a justifica în ochii multor americani ceea ce se întâmplă în America azi. Într-un asemenea scenariu, iar scenariul lui Alex Garland e sângeros și apocaliptic —amintind nu doar de vechiul război de secesiune american, care risca să spargă proiectul federal american între nord și sud, la mijlocul secolului XIX (atunci erau copleșitoare forțele din nord față de forțele sudiste ale Convenției, nordul hamiltonian sau industrial, progresist și federal față de sudul jeffersonian sau agrar, conservator, bazat pe tradiție și sclavie și secesionist), dar și de alte războaie civile sângeroase din fosta Iugoslavie, Africa, Rusia etc—, totul este permis.
După filme ca Never let me go (2010), Ex Machina (2014) sau Annihilation (2018), care par să dea o notă de realism și scepticism unor teme recurente în SF-ul american, Alex Garland se prezintă acum, absolut dezamăgitor, cu o distopie dătătoare de frisoane care se adresează exact acelor americani care nu i-au gustat prea mult scepticismul și urăsc visceral America lui Trump. Aș putea spune că un film ca Annihilation e dintre cele mai suspecte în ceea ce privește intențiile lui Garland.
Să ne reamintim că Never let me go (2010), o distopie inspirată de un roman al lui Ishiguro și plasată undeva în trecut, în atmosfera calmă, dar terifiantă a spitalelor-închisori de psihiatrie din Marea Britanie a anilor `50 (care mai târziu vor fi desființate), îi pune într-o lumină foarte proastă pe beneficiarii sistemului de transplanturi, fără să mai discutăm de transplant în sine. Cine, ce sunt acei donatori, ce sistem i-a adus în punctul de a renunța la organele și viețile, în cele din urmă?
În Ex Machina (2014), un robot feminin, dus la un nivel de perfecțiune umană fără egal și capabil de sentimente, își va ucide în final creatorii umani pentru a evada și a se pierde în lume. Dezamăgirea pe care thrillerul lui Garland trebuie să o fi provocat publicului pentru care transumanismul și AI reprezintă coordonatele fundamentale ale viitorului este greu de depășit.
În sfârșit, Annihilation (2018) este un SF neobișnuit în care omenirea este confruntată cu un musafir extrem de ciudat, care nu e cineva sau ceva anume, dar care, ca o ceață densă care se întinde purtată de curenți și în care nimic nu mai trăiește sau arată și funcționează după vechile reguli, avea obiceiul de a modifica și combina ADN-urile tuturor ființelor și lucrurilor, amenințând practic să înghită întreaga planetă. Mulți americani au văzut în acest thriller o imagine a lumii lor, amenințate nu de cineva anume, ci de ceva pe cât de difuz și inconturnabil, pe atât de non-american și alienant, temeri altfel justificate în era hybrisului cultural, adică a multiculturalismului delirant și a războaielor culturale.
Civil War este altceva. Descriind colapsul Americii cucerite nu de Iran, Rusia sau China, așa cum te-ai fi așteptat, ci de americani, adică de americanul de dreapta (trumpism), Alex Garland a reaprins cu acest film cele mai negre temeri secesioniste de la războiul civil american încoace. Iar dacă mai existau suspiciuni în legătură cu el, acum nu mai sunt. Pisica a fost ruptă în două. Filmul lui Garland este expresia unui coșmar care bântuie mințile multor progresiști americani azi, enervând și radicalizând și mai mult taberele.
Tezist și proiectat în cheie realistă din motive de credibilitate, thrillerul urmărește un efect emoțional, unul dintre cele mai slabe filme ale lui.
__________
*https://www.politico.com/news/magazine/2023/04/21/political-violence-2024-magazine-00093028
D-le B.,
Din prezentarea dvs. se pare că nu erau comuniști în film. Unii jurnaliști îmi par îngroziți de „Stânga radicală”, dar se pare că aceasta nu prea există (că nu o fi taman California democrată, la toartă cu Tejasul republican …).
De starea școlii se pare că nu erau preocupați nicicum.
Filme de stânga comentați ?
Nu erau comuniști, nu. Sunt câțiva totuși care reușesc să le dea o lovitură fatală în Washington DC. Iar Texas e republican azi, dar până în anii 90, Texas a fost dominat de democrați. Nu e complet decuplat de realitate
Da, de stânga, mai exact un film despre coșmarul stângii americane. E făcut să înspăimânte ca oamenii să știe cu cine să voteze