În tren e furat un geamantan, iar bănuiala cade asupra lui, un băiat de 14 ani care se întorcea de la casa de corecție. Pe scurt, filmul lui Gheorghe Naghi e o introspecție în aceste suflete, prea puțin înțelese de cei mari, nu întâmplător numit Cine va deschide ușa?
La sfârșitul anilor `60, o perioadă de creștere demografică și transformări sociale, mulți copii ajung în centrele de corecție.
Urmărit oriunde merge de anii petrecuți într-un astfel de centru, Ovidiu, un băiat extrem de talentat, un soi de geniu tehnic și pasionat de arta teatrală, se refugiază în reverii și amintiri. E urmărit în mod egal de imaginea tatălui, un ins extrem de dificil, care îl va și expedia la casa de corecție.
Toate astea îi revin în minte, în trenul care îl ducea spre casă, și îi deschid înainte întrebarea cine îi va deschide ușa.
Evident, e un film cu ecouri din teatrul lui Paul Zindel, Efectul radiațiilor gama asupra anemonelor (1964), reluat mai târziu de Roald Dahl în povestea Matildei și ecranizată în 1996.
Spre deosebire de istoria Matildei, o comedie care transformă școala și familia într-o butaforie absurdă, ireală, istoria lui Ovidiu pune problema mult mai nuanțat și prietenos cu această lume. În definitiv, filmul apare în plină eră natalistă.
Un film care caută să te seducă inserându-te în lumea lui Ovidiu, acest mic delincvent înzestrat cu o asemenea inteligență și calități. Nu ai cum să nu fii solidar cu Ovidiu cunoscându-l.
În sfârșit, filmul nu e un manifest natalist, așa cum te-ai fi așteptat, fiindcă n-ar fi ales în acest caz centrul de detenție pentru minori, ci un film care nu pare să aibă altă ambiție decât aceea de a-ți răsturna prejudecățile atunci când te face martorul acestui băiat. Copiii nu sunt singurii vinovați, filmul e foarte clar în această privință, iar adulții care dau vina unii pe alții pentru eșecurile lor, așa cum sunt părinții lui Ovidiu, sunt cei care înțeleg cel mai puțin. Filmul e un manifest mai curând în favoarea acestor suflete, fie ele și de delincvenți.
Timp de două decenii și ceva, Gheorghe Naghi va dedica copiilor o suită întreagă de filme de genul Aventurile lui Babușka, Fiul munților, Alarmă în deltă etc. Un regizor al copilăriei, al copiilor, al viitorului care e plămădit aici și acum din greșelile noastre.
Grea e viața de adult, dar … nici cu aceea de elev nevoit să comenteze în școală creațiile artistice ale adulților … nici cu aceea nu mi-e rușine!
Am ascultat/urmărit cele două recomandări explicite. Mă bucur că am ieșit din școală.
“și ecranizată în 1996”
-daca tot aberati spuneti ceva despre
“closer to the moon”,
na!