Românii din Bulgaria, batjocoriți și părăsiți

Bulgaria, locul în care turiștii români pompează bani în buzunarele oamenilor de afaceri germani, fie că o știu sau nu. Bulgaria, locul în care găseai Cadrilaterul sau Dobrogea Nouă/Dobrogea de Sud, unde erai la tine acasă, în România. Bulgaria, locul în care bătrânii lăcrimează sau chiar plâng atunci când vorbești cu ei în limba noastră română. Bulgaria, locul în care fanaticii ne numesc mămăligari și Corvus frugilegus, dar nu în forma latină. Aici, în Cadrilater, stimate cititor și dragă cititoare, tu te găseai în: „Noua Românie”, asta între anii: 1913 – 1940, asta deși influențele: sociale, culturale și politice pur românești au existat în zonă încă din cele mai vechi timpuri.

România a avut autoritate asupra acestui ținut încă din anul 1859, când Bulgaria practic nu exista. Era vorba de o autoritate pe plan al relațiilor internaționale, al învățământului (vezi opinia profesorului de istorie Gheorghe Dumitrașcu). Drept urmare a implicării României împotriva Bulgariei în cel de-al Doilea Război Balcanic, partea Dobrogei delimitată, la sud, de linia: Turcșmil (Türk-Șmil, la apus de Turtucaia) – Ecrina (Ekrene, la sud de Balcic) este anexată de către Regatul României în anul 1913, statul Român devenind o putere regională însemnată. Demn de precizat este și faptul că, încă dinainte de independența Bulgariei și României, autoritățile otomane din Dobrogea i-au permis cărturarului Nifon Bălășescu să reorganizeze școlile românești și să creeze altele noi. În sec. al XIX-lea a continuat să funcționeze vechea școală românească din Turtucaia, unde documentele au păstrat numele unei întregi „dinastii” de învățători începând cu dascălul Rusu Șaru în 1774. În Silistra, încă dinainte de 1850 funcționa o școală românească din care ieșiseră serii întregi de absolvenți. Dascălul Petru Mihail nota: „Anul 1847 martie întâiul: m-am tocmit la școală ca să învăț pe copii carte românească”. C. Petrescu, care în 1866 crease o eforie (un comitet școlar), a tipărit cu ajutorul mitropolitului de Silistra în 1874 un abecedar turco-român. La dotarea ei a participat începând cu 1877 guvernul României. La inițiativa conducerii școlii normale din Silistra a fost înființată „Societatea română pentru cultură și limbă” care deținea: regulament, statute, registre și sigiliu propriu, iar scopul ei era acela de a: „propaga prin toate mijloacele putincioase între românii din aceste părți, învățătura limbii materne și a conlucra la dezvoltarea educației naționale și a apăra privilegiile ei”. Mai exista și: „Comunitatea Bisericii Românești”. Cadrilaterul a rămas în componența României până în anul 1940, când prin Tratatul de la Craiova de la 7 septembrie este cedat Bulgariei drept urmare indirectă a presiunilor politice germane asupra guvernului român. Procesul de evacuare a populației din Cadrilater a avut loc între 20 septembrie 1940 și 1 octombrie 1940. Interesant este și faptul că, în anul 1937, bulgarii constituiau maxim 37 %  din populație. Dar, în decursul perioadei interbelice, atât jandarmii cât și coloniștii sau românii autohtoni s-au confruntat în permanență cu gherila armată a comitagiilor bulgari și cu rezistența pasivă a populației bulgărești.

O istorie neștiută/uitată este și cea de la începutul lunii septembrie 1940, atunci când, comandantul Armatei a II-a, generalul Gheorghe Argeșanu, a fost trimis de către rege la Constanța pentru a organiza rezistența armată pentru eventualitatea unei invazii a armatei bulgare. Conducătorul rezistenței fiind însă convocat la sediul Guvernului în noaptea de 5/6 septembrie 1940 și arestat din ordinele lui Ion Antonescu, după ratificarea Acordului interministerial de la Craiova, bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni pe cale pașnică.

Una dintre primele măsuri instituite de noii ocupanți a fost aceea de a reda localităților denumirea în limba bulgară. În final, populația română din acest teritoriu a fost mutată în Dobrogea de nord printr-un schimb obligatoriu de populație cu bulgarii. Astfel, din Bulgaria s-au stabilit atunci în România cel puțin 110.000 români (din Cadrilater și sudul Dunării), iar din România au plecat aproximativ 77.000 bulgari.

În schimb, Castelul Reginei Maria de la Balcic a rămas în proprietatea fostului rege Carol al II-lea, fiind îngrijit de către un reprezentant al acestuia, până în anul 1948, când domeniul a trecut în proprietatea statului bulgar. Gheorghe Argeșanu a fost trecut în retragere prin decretul-lege nr. 3.094 din 9 septembrie 1940 al generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român și președinte al Consiliului de Miniștri, împreună cu mai mulți generali considerați a fi apropiați fostului rege Carol al II-lea și acuzați că, în calitate de înalți comandanți militari, ei s-ar fi comportat necorespunzător în împrejurările dramatice din vara anului 1940. Decretul-lege prevedea scoaterea mai multor generali din cadrele active ale armatei cu următoarea justificare: „…având în vedere că următorii ofițeri generali au săvârșit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oștirii și elementarele comandamente ale răspunderii de ostaș. Având în vedere că prin lingușiri și metode incompatibile cu demnitatea de ostaș au ocupat înalte comandamente, încurajând apoi neseriozitatea și lipsa demnității ofițerești; Având în vedere că prin incapacitatea acestor ofițeri generali s’a ajuns la decăderea oștirii și la acte grave prin pierderea granițelor; Socotind că Națiunea trebue să primească exemplul datoriei și al răspunderii prin sancționarea celor care s’au făcut vinovați de aceste abateri”. În timpul statului național-legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Gheorghe Argeșanu a fost întemnițat, alături de alți foști demnitari ai regimului carlist, la închisoarea Jilava. În noaptea de 26/27 noiembrie 1940, 64 de foști demnitari și magistrați care luaseră măsuri violente împotriva Mișcării Legionare, printre care și generalul Argeșanu, au fost asasinați de către un grup de legionari. Să vedem și soarta unor localități din Bulgaria, acolo unde românii „și-au pus amprenta”:

Monumentul de la Smârdan: A fost inaugurat la 20 de ani de la Războiul de Independență, în 1897, în prezența oficialităților și veteranilor de război români. A fost distrus 16 ani mai târziu de naționaliștii bulgari, după al II-lea Război Balcanic și Pacea de la București. Monumentul era din bronz și purta numele unei eroine române, Marița, voluntara care a făcut parte dintr-un grup de 37 de fete tinere din Bregova, Gânzova și alte localități românești din jurul Smârdanului. Lor li se dăduse în grijă, de către generalul Nicolae Haralambie, o parte din serviciul sanitar și distribuirea apei și hranei soldaților din tranșee. Marița, în vârstă de 15 ani, a fost prima dintre cele 5 victime căzute la Smârdan, ea fiind rănită mortal. Desigur, mai întâlnim cimitire militare românești și la: Alfatar, Șumenți, Dobrici, Rahova, Smârdan, Sofia, Grivița, Plevna. Armatele române au repurtat aici o victorie în 9 noiembrie 1877, în Războiul Ruso-Turc (1877-1878). În memoria ostașilor români căzuți în luptele de la Rahova (Oryahovo de azi), și în alte localități de pe valea Dunării, Regele Carol I, a hotărât ridicarea mai multor monumente în Bulgaria, printre care și două din bronz, la Oryahovo și Smârdan. Monumentul din Oryahovo a fost plasat pe dealul ce veghează orașul, locul unde Armata Română a purtat unele dintre cele mai grele lupte cu turcii în zonă. În timpul Războaielor Balcanice, datorită poziției și intervenției militare a României, care nu au fost pe placul Sofiei, conducerea Armatei Bulgare a ordonat distrugerea tuturor monumentelor dedicate eroilor români căzuți vreodată în Bulgaria și mai ales a Monumentului de la Rahova (cunoscut în rândul populației locale și sub numele de „Regina României”) și a celui de la Smârdan (cunoscut de localnici sub numele de „Maritsa”), ambele deosebit de reușite din punct de vedere artistic.

Un semn divin?: După ce a fost aruncată în aer, statuia din bronz a monumentului de la Rahova a continuat să reziste, iar dezmembrarea statuii avea să fie lăsată pentru ziua următoare. Acest interval de timp a fost folosit de câțiva locuitori din zonă, români și pro-români, cu acceptul tacit al unor șefi militari locali pentru ca statuia să fie sustrasă noaptea și transportată cu boii undeva foarte aproape de malul Dunării, unde oamenii au îngropat-o în nisip. Peste mai multe zeci de ani, apele Dunării aveau să scoată la iveală unul din brațele statuii din bronz, ocazie cu care, un grup de localnici au recuperat statuia și au ascuns-o în pivnița unuia dintre ei. Acolo a rămas până după cel de-al Doilea Război Mondial, când, drept urmare a unor demersuri insistente ale autorităților române, care aflaseră între timp unde se află statuia, monumentul a fost reconstituit pe locul inițial. La 120 de ani de la Războiul de eliberare a Bulgariei (Războiul de Independență al României), în 1997, având în vedere valoarea deosebită a monumentului și faptul că securitatea sa era pusă în pericol, la inițiativa Ambasadei României din Sofia, autoritățile din Oryahovo au fost de acord cu mutarea monumentului în centrul orașului.  

Grivița: În timpul Războiului Ruso-Turc din 1877–1878, Grivița a fost poziția unei importante întărituri otomane formate din mai multe redute și parte a complexului de fortificații al Plevnei. Bătălia de la Grivița a făcut parte din prelungitul asediu al Plevnei și s-a soldat cu moartea multor soldați ruși și români: pierderile unităților românești aici au fost cele mai mari din tot războiul. În Grivița se află o școală construită în 1916, precum și un parc amenajat în 1956 și un muzeu deschis în 1967, ambele comemorând evenimentele din 1877. Un mausoleu românesc cu osuar a fost construit în 1892–1897 cu fonduri colectate în România și a fost inaugurat în 1902.

Plevna: La data de 28 noiembrie 1877, datorită eroismului militarilor români, militarii otomani din Plevna au capitulat, iar Osman Pașa a predat orașul, garnizoana și sabia, colonelului român Mihail Cerchez .

Alfatar: Între anii 1913-1940 a făcut parte din plasa Curtbunar a județului Durostor, România. Lângă localitate a mai existat o așezare (azi dispărută) denumită: „Regele Mihai I”, în timpul administrației românești cu populație majoritar românească, formând o enclavă românească într-o zonă cu populație majoritară de etnie bulgară.

Dobrici: Între 1913 și 1940 a făcut parte din România, fiind reședința județului Caliacra. Lângă localitate a mai existat o așezare (azi parte a orașului) denumită: „Suiuciuc”, în timpul administrației românești și Riltsi în bulgară.

Șumenți: Între anii 1913-1940 a făcut parte din plasa Turtucaia a județului Durostor, România. Lângă localitate a mai existat o așezare (azi dispărută) ce se numea: „Meșe-Mahle” în timpul administrației românești și Dubravitsa în bulgară.

Să vedem și partea de adevăr a MAE:

„Organizații și asociații culturale românești:

– „AVE” Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria/UERB (președinte Ivo Gheorghiev);

– Asociația Vlahilor din Bulgaria/AVB, (președinte Plamka Radoslavova)

– Societatea (Şuţata) Aromânilor „Unirea” din Sofia (președinte Toma Kiurkciev)

– Comunitatea Românilor din Bulgaria – Vidin – Filiala Silistra (președinte Trifon Marcov)

– Suţata Aromânilor din Dupnitsa (președinte Nicola Costov)

– Suţata Aromânilor din Velingrad (președinte Vasko Ienachev)

– Suţata Aromânilor din Peshtera (președinte Gheorghi Holianov)

– Centrul Cultural Român – Vidin (președinte Ivan Juvetov)

– Centrul de Limbă și Cultură Ar(o)mână (președinte Mihai Hristov)

– Fundația „Walahorum” din Vidin

– Clubul de prietenie România-Bulgaria

– Asociația Culturală a Vlahilor din Bulgaria-Asociația „Curcubeul peste Dunăre”

Nu există învățământ de stat primar și secundar în limba română ca limbă maternă. Organizațiile românești din Bulgaria organizează sporadic cursuri de limba română de la ciclul preșcolar, până la cel liceal. UERB organizează, cu finanțarea guvernului român, cursuri pilot de limba română, câte două ore pe săptămână în timpul liber, de regulă sâmbăta sau duminica.

Liceul “Mihai Eminescu” din Sofia funcționează ca unitate școlară cu predare intensivă a limbii române. Liceul și-a reluat activitatea în anul 1999 (după o întrerupere de 51 de ani) în baza unei înțelegeri bilaterale româno-bulgare, simultan cu redeschiderea la București a Liceului bulgar “Hristo Botev”.

În privința învățământului superior, în Bulgaria funcționează la Universitatea „Kliment Ohridski” din Sofia un lectorat de limba română în cadrul Catedrei de Limbi Romanice. La Universitatea „Kiril şi Metodie” din Veliko Târnovo există un lectorat de limba română, creat pe bază de reciprocitate (la Universitatea din Craiova există un lectorat de limbă bulgară).

Biserica Românească Ortodoxă „Sfânta Treime” din Sofia este proprietate a statului român şi este subordonată Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române.

În Bulgaria nu există mass – media în limba română. Singura publicație a comunității din Vidin – „Timpul” – și-a încetat apariția din lipsă de finanțare”. (https://sofia.mae.ro/node/804)

Acum să vedem adevărata situație, după metoda lui Nicolae Iorga, adică prin vizitarea teritoriului studiat. În urmă cu câțiva ani, și eu am vizitat Balcicul și mai multe zone din Bulgaria, împreună cu familia mea. Atunci am vizitat și Castelul din Balcic, reședința de vară preferată a Reginei Maria, un loc înconjurat de o la fel de celebră grădină botanică unicat în Europa centrală și de est, în special datorită colecției de cactuși. Datorită versanților de calcar din perimetrul său, localitatea chiar merită să fie supranumită: „Orașul Alb”. Întreaga zonă a fost numită Coasta de Argint din aceleași motive. Am vizitat piețe și monumente locale, alături de instituții. Unii bulgari au dat dovadă de o atitudine dușmănoasă, în special personalul de securitate de la diverse obiective turistice, atunci când au auzit că vorbim limba română. Am rămas profund impresionat când am dialogat cu persoane de vârsta a treia, care au plâns atunci când explicau cum erau: „rupți de țară cu forța”. Românii din Bulgaria și urmașii familiilor mixte din Bulgaria și toți cei care simpatizau cu neamul românesc m-au făcut să-i îndrăgesc și să-i respect enorm, datorită faptului că, ei au rămas un adevărat far al românismului într-o mare cu adevărat neagră a ostilităților cu privire la români, noi fiind pentru fanatici: „mămăligari și gunoaie”, iar asta în cel mai bun caz.

Să vizualizăm și mărturiile: fraților, surorilor, mamelor, taților și a tuturor românilor noștri din Bulgaria:„…La recensământ m-au întrebat ce naționalitate am? Le-am răspuns: român.  M-au întrebat «Cum român?» și au notat cu un creion, ca ulterior să se poată face modificări. I-am zis: «Nu, doamnă, cu pixul însemnați, pentru că e ușor de șters român și de scris bulgar»”, spune Nicolay Marinov Patchev, membru al Uniunii Scriitorilor Liberi din Bulgaria. Ivo Gheorghiev, președintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria – AVE, afirmă că în Bulgaria există o fobie față de români, mai ales față de termenul de – român. „Se duce o politică de deznaționalizare și în special chestia cu „vlahii” e băgată așa cum este introdus în mod intenționat și termenul de „moldoveni și limbă moldovenească” în R. Moldova. Acum nu știu R. Moldova ce orientare are, dar aici, noi toți suntem români sută la sută. Numai că unii se recunosc ca fiind români. Alții, sub influența unor structuri de stat și în special cu susținerea unor organizații antiromânești, se denumesc vlahi”. Reprezentantul românilor din Bulgaria a mai spus că se creează această confuzie între român și „vlah” pentru că se vrea neamul dezbinat, să nu fie uniți toți sub denumirea de român…Guvernul de la Sofia îi lipsește pe români de dreptul de a învăța în limba maternă. Astăzi, în Bulgaria mai există o singură școală românească. În anul 1999 Liceul „Mihai Eminescu” de la Sofia și-a reluat activitatea după o întrerupere de 51 de ani. Această instituție de învățământ românesc, care funcționează mai mult pe bază de reciprocitate între statul bulgar și român, este un „liceu de fațadă”, susțin mai mulți români din Bulgaria. „Liceul a fost deschis la Sofia, acolo unde sunt 100 de români, în loc să fie amplasat în regiunea Vidinului, unde este o masă compactă de români, în număr de 50 de mii”. Nicolay Marinov Patchev, din orașul Kozloduy, profesor de limba română, spune că la Liceul „Mihai Eminescu” din Sofia se duc mai mult copii bulgari care vor să învețe cât de cât limba română, ca ulterior, să obțină o bursă de studii în România. „Locul acestui liceu trebuie să fie în regiunea Vidin. Acolo se află cuibul românismului din Bulgaria. Așa am avea posibilitatea să trimitem la un liceu românesc și copii din satele mai îndepărtate, unde nu există nici o școală românească”. De aceeași părere este și Ivo Gheorghiev, președintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria, care afirmă că amplasarea liceului român la Sofia a fost o politică intenționată a statului bulgar și, totodată, este vorba de slăbiciunea politicianului român. Liceul român de la Sofia s-a făcut mai mult în baza orgoliilor din spatele biroului și în nici un caz nu a fost făcut pe bază de reciprocitate. „Dacă în București există o comunitate bulgară prin care Liceul bulgar „Hristov Botev” servește această comunitate, la Sofia nu există comunitate românească. La Sofia sunt câțiva aromâni. Pe noi ne deranjează că există acest liceu la Sofia, pentru că oricând statul bulgar ne scoate ochii cu acest liceu. Ne spune: „Dacă vreți să învățați românește, duceți-vă la Sofia”. Lucru imposibil. Masa compactă de români este aici, la Vidin. Noi vrem liceu românesc la Vidin”. Oficial, la Vidin nu există școală românească. Lucica Gheorghiev, profesoară de limba română, în mod voluntar mai ține cursuri de limba română la o bibliotecă din Vidin. Cursurile de limba română sunt frecventate de 12 – 15 tineri. „Am început să ținem cursuri de limba română în regiunea Vidinului atât timp cât s-a desfășurat un proiect susținut din partea guvernului României. Acum nu ne mai finanțează. S-a stopat totul. De un an am început să țin cursurile în mod voluntar, ca să nu se piardă ceea ce am început”. Luni, 16 iulie, am asistat la cursurile de limba română. Cea mai tânără elevă se numește Ioanna și are 7 ani. Acasă a învățat să vorbească în română. „Nu știu să scriu românește și am venit la cursuri. Am început cu abecedarul. Deja pot să scriu puțin. Mă uit după litere și le unesc ca să obțin un cuvânt. Din toamnă merg la școală. Aș vrea la un liceu românesc. Și pentru că nu avem, trebuie să merg la o școală bulgară”, spune Ioanna, care în timp ce vorbește cu noi își scrie numele în limba română. Nicolay Marinov Patchev, 72 de ani, din orașul Kozloduy, a început să țină cursuri de istorie încă din anul 1983. „Noi, românii din Bulgaria, am văzut că ne topim și am început să țin ore de istorie cu 17 copii. Le predam istoria graiului matern”. În anul 2007-2009 profesorul de istorie a organizat și cursuri de limba română la casa de cultură din orașul Kozloduy, dar şi în satul vecin Harlets. Au fost grupe de copii și de adulți, inclusiv un bătrân de 74 de ani, care vrea să scrie în limba străbunilor. „După 2009 nu am avut posibilitatea să mai facem nimic. Suntem persecutați. Aici există naționalismul balcanic. Pentru că am predat limba română, nu sunt alungat. Sunt azvârlit cu copitele. M-au lăsat fără lucru și sunt invitat cu degetul la poliție. Mi-au cerut listele elevilor care veneau la cursurile de limba română. M-am adresat la ambasada României de la Sofia cu problema dată și mi-au răspuns să nu le dau nici o listă nimic. Se vorbește de mine că sunt românizator. Eu nu sunt românizator. Eu sunt român”. Profesorul de română a fost chemat la inspectoratul școlar din regiune și i s-a spus „nici o limbă română să nu se mai studieze”. Nicolay Marinov Patchev spune că limba sa maternă este – limba română. „Mie mama mi-a cântat în română: nani-nani, puiul mamei, și nu în bulgărește. Așa că, acolo unde este scânteie de românism, noi trebuie să o facem flacără, şi nu să o lăsăm să piară”. În zona Vidinului nu contează că sunt 50 de mii de români sau 100 de mii, pentru că în instituții oricum se vorbește bulgărește, îmi spune un trecător pe care l-am întâlnit lângă gara din Vidin. Acesta mi-a spus că, dacă vreau să aud vorbindu-se românește, să merg la piața agricolă. „La bazar toți vorbesc românește”. Slaviana Neofidova este din localitatea Slanotran, situată la 15 km de Vidin. Zilnic, vinde la piață pepeni galbeni. Ea spune că în localitate toți vorbesc româna. „De aici, de la Dunăre, și până la Marea Neagră numai românește se vorbește. Vorbim româna, cântăm în română. Bătrânii mei n-au știut niciunul bulgărește. Vorbesc doar pe românește. Copiii deja vorbesc româna mai greu, pentru că învață la școală bulgărească”. Violeta Traianova din localitatea Kapitanovtsi susține că în toate satele din jurul Vidinului se vorbește românește. „Limba română am pomenit de la moși-strămoși. La recensământ, mai sunt unii care vorbesc pe românește, dar se declară bulgari pentru că aici s-au născut.” Reprezentanții românilor din Bulgaria spun că după anii 2000 au primit un sprijin din partea României. S-au ținut cursuri de română printr-un proiect pilot. Au fost deschise câteva ziare românești. Apoi acest sprijin a devenit tot mai vag, pentru că românii din Bulgaria nu au și cetățenie română, iar astfel, „noi nu aducem voturi României. Am primit mesaje clare din România. Banii vor fi redirecționați către cei care dau voturi. Până la momentul actual, noi considerăm că nu am primit sprijinul necesar. Din partea Bulgariei cu atât mai mult. Bulgaria sprijină „vlahii”, pentru că ei sunt puntea de dezbinare și de rupere a românilor”, afirmă Ivo Gheorghiev. Dacă comunitatea românească din Bulgaria nu are parte de școli românești, în ceea ce privește presa și biserica românească – e jale, îmi spune un român din Vidin. „Biserica este încă la etapa în care se salvează pe ea însăși. Am avut o biserică într-o localitate aflată la 20 km de Vidin unde părintele a slujit în limba română. Acum nu mai slujește. O face uneori doar la cerere”. Ivo Gheorghiev, reprezentantul românilor din Bulgaria, susține că nu este posibil să se păstreze un neam fără istorie, fără învățământ, fără limbă, fără tradiții. „Ne-am păstrat până acum pentru că am avut tradiții, muzicieni buni care cântau istoria neamului românesc. Așa ne-am păstrat ca neam. Însă nu-i mai avem nici pe aceștia. Au murit. Acum am rămas orfani, din orice punct de vedere. Școală nu avem. Copiii noștri nu mai vorbesc românește, tocmai pentru că niciodată n-au învățat corect să vorbească. Bulgarii spun despre noi că românii sunt ţigani, românii sunt mămăligari, și asta creează o jenă într-o persoană”, afirmă Ivo, care a ținut să mai sublinieze că România este și acolo unde e un singur român. Dacă e pe Lună, și acolo e România”. (https://romanialibera.ro/lifestyle/food/reprezentantul-romanilor-din-bulgaria-romania-este-acolo-unde-e-un-singur-roman-chiar-si-pe-luna-274453/).

O părere foarte interesantă cu privire la Nifon Bălășescu vine din partea domnului Nicolae C. Ariton: „Nifon Bălășescu a fost un ilustru om de cultură, care a trăit între 1806-1880. Născut la Hașag, Sibiu, a făcut studii de drept, filologie și teologie. În 1852 se călugărește la Mânăstirea Neamț, devenind ieromonah, adică călugăr-preot. Aproape toată viața a ctitorit școli românești și a fost în preajma evenimentelor care au dus la formarea României. În anul 1870, la vârsta de 64 de ani, când majoritatea aventurierilor îți pun armele în cui, iar fețele bisericești se retrag în schituri pentru a negocia cu divinitatea trecerea cât mai onorabilă în lumea celor drepți, Nifon Bălășescu pășea într-o nouă lume, deloc sfântă, ba chiar putem spune că, dimpotrivă, într-una păgână, ajungând în Dobrogea otomană.  Înfăptuirile sale sunt cunoscute din corespondența bogată pe care a avut-o cu pașoptistul ardelean George Barițiu. Astfel, în câțiva ani, reușește să construiască 21 de școli românești în localitățile românești din Dobrogea și să întocmească mai multe studii și rapoarte privind situația românilor din zonă. Care este motivul adevărat pentru care Nifon Bălășescu a venit în Dobrogea la o vârstă atât de înaintată? O față bisericească plină de evlavie, mai ales spre sfârșitul vieții, ctitorește biserici, iar în satele dobrogene era o lipsă cruntă de lăcașuri de cult românești. Cu toate acestea, ieromonahul Nifon este numit de către Ismail Bey, mutesariful Tulcei, directorul școlilor din Dobrogea, și nu pregetă nici un efort să construiască școli, să numească învățători și să caute susținători pentru cauza sa la București și Istanbul. Trebuie să recunoașteți că această pasiune și devotare pentru școală în defavoarea bisericii, este mai mult decât un semn de întrebare pentru personalitatea unui om ca Nifon Bălășescu. În plus, marele om de cultură a fost mereu în apropierea evenimentelor majore care au dus la formarea statului român.<!- Cu câțiva ani înainte de Revoluția de la 1848, Nifon Bălășescu sosește în București, unde devine un apropiat al domnitorului Alexandru Ghica și unde înființează primul seminar din Țara Românească. De aici scrie în permanență prietenilor din Ardeal privind pregătirile revoluționare. Participă efectiv la Revoluția din 1848, în Transilvania, fiind obligat după aceea să plece în Moldova, în preajma unirii sub Cuza. Apoi, vine din nou în București, pentru ca după câțiva ani să plece în Dobrogea, într-o perioadă în care lucrurile începeau să se miște și în această zonă privind ruperea de Imperiul Otoman. Acesta ar fi un al doilea secret al lui Nifon Bălășescu. Și ultimul, ieromonahul Nifon dorea să-și petreacă ultima parte a vieții la Muntele Athos, un loc greu de ajuns pentru un român, după secularizarea averilor mânăstirești, din 1863, știindu-se că în urma acestei legi a lui Cuza, mânăstirile de la Muntele Sfânt au pierdut cele mai importante surse de venituri, care veneau din România. Tulcea era singurul loc unde Nifon găsea un mare număr de români, oficiali otomani puternici, precum și o comunitate greacă activă și bogată, care l-ar fi putut ajuta să-și îndeplinească acest vis”. (https://mistereledunarii.wordpress.com/2012/01/12/secretul-lui-nifon-balasescu/).

Concluzia? Pentru o clasă politică dubioasă contează doar voturile, de multe ori furate și trucate, vorba aceea, la noi au votat și morții. Pentru politicieni cu cranii de lemn contează doar funcția și viitorul politic, nu cetățeanul, adică beneficiarul final al tuturor serviciilor oferite de către stat (deși statul ar trebui să fim noi, nu o păpușă marionetă dirijată de către străini), prin celebrul „contract social”. Pentru trădători și slugi contează doar viitorul personal, nu cel al neamului și al țării. Glorie eternă tuturor celor care s-au jertfit pe altarul patriei pentru supraviețuirea neamului și a țării! Trăiască românii de pretutindeni și fie ca, în curând, românii să fie mai uniți ca niciodată, iar România mai mare ca oricând! La mulți ani!