Limba română timocă (sau româna timoceană, ambele niște invenții, fiind în fond vorba exclusiv despre limba română cu două accente – graiul bănățean și graiul oltenesc) este o varietate de limbă română vorbită în Serbia de Est, la sud de Dunăre.
Membrii comunității o numesc rumîńașće, rumîńeșťe sau, ca o evoluție foarte recentă și mai mult ca sigur susținută de către sârbi, ljimba Vlaha. Românii timoceni, vorbitori ai acestei varietăți sunt o populație majoritară în aproximativ 170 de așezări rurale din Serbia de Est, răspândite de-a lungul râurilor Mlava, Morava, Pek și Timok. În afară de Serbia de Est, limba este vorbită și de aceeași populație care locuiește în nord-vestul Bulgariei învecinate, dar și de către comunități mari de vlahi timoceni stabiliți în Europa de Vest (Austria, Germania, Franța etc.) și în Scandinavia, începând cu anii 1960.
Recensămintele populației sârbești au înregistrat vlahi în Serbia de Est începând cu anul 1846, dar aceștia au dispărut brusc ca naționalitate la recensământul din anul 1884, după crearea regatului românesc în anul 1881, fiind înlocuiți de către rumâni (români). Între anii 1884 și 1948, această populație a fost considerată română de către autoritățile sârbe. Primul recensământ iugoslav de după cel de-al Doilea Război Mondial, cel din anul 1948, a reintrodus categoria de Vlasi, care a apărut în toate recensămintele ulterioare până în prezent, din motive foarte bine cunoscute. Adică din motive strategice și geopolitice. Interesul sârbilor este cel de a minimiza și chiar anula impactul acestor români. Numărul vlahilor timoceni din Serbia de Est în 1948 era de 93.444, după care a oscilat mult, în principal din motive politice: 28.047 (1953), 1.377 (1961)!, 14.724 (1971), 25.596 (1981), 17.804 (1991), 40.054 (2002) și 35.330 (2011). Conform recensământului din anul 2011, limba „vlașcă timok” este vorbită astăzi de către 43.095 de persoane din Serbia de Est care au declarat „vlaški” drept limbă maternă. Membrii comunității estimează însă că, numărul vorbitorilor de limba română este de peste 200.000 de persoane!.
Discrepanța dintre datele oficiale și cele neoficiale indică un prestigiu scăzut al limbii și o stigmatizare socială a comunității, majoritatea românilor din Timok afișând o identitate dublă, contextuală, din frică. Trebuie să înțelegem și faptul că, Serbia de Est a fost caracterizată, încă din cele mai vechi timpuri, de o schimbare continuă a structurii etnice.
Cu toate acestea, compoziția etnică actuală a regiunii se datorează în principal factorilor etno-istorici, politici și economici din secolele XVIII și XIX. Totodată, aceasta este și perioada în care s-a format comunitatea românilor din Timoc, prin migrații succesive de la nordul Dunării. Cel puțin asta susțin unii istorici. Aceste dislocări spontane și neplanificate de populație au avut loc parțial în timpul epocii fanariote, când sate întregi au fugit peste Dunăre în căutarea unei vieți mai bune și a unor pământuri libere. Însă, cea mai plauzibilă ipoteză este alta. Și anume faptul că, încă din cele mai vechi timpuri a existat în zonă un strat autohton de populație romanizată. Vlahii din Timoc au fost considerați o prelungire naturală a elementului românesc de la nord de Dunăre, formându-se și evoluând în mod unitar.
Drept urmare, în perioada interbelică, interesul diplomației românești a fost completat cu includerea vlahilor din Timoc în marele grup al românilor din afara granițelor, care trebuiau protejați, prioritizați din punct de vedere strategic și a căror conștiință românească trebuia revigorată. Lingviștii îi clasifică pe românii din Timoc în două grupuri principale: Ungureni, mai numeroși în vest, într-o regiune circumscrisă de râurile Morava, Crna Reka, Dunăre și Timoc, care vorbesc o varietate apropiată de dialectul bănățean al limbii române, și Țărani, în est, în zona Ključ și Negotinska Krajna, care vorbesc o varietate românească asemănătoare cu cea din vestul Olteniei. Un raport extrem de interesant: https://www.oeaw.ac.at/vlach/collections/romanian-varieties/timok-romanian/vlach, realizat de către Comisia “Vanishing Languages and Cultural Heritage” (VLACH- Academia Austriacă de Științe).
În plus, potrivit recensământului din 2002, numărul vorbitorilor de română (sau vlahă) din Serbia Centrală este de aproximativ 60 000 de persoane, dar această cifră este considerată subapreciată de către majoritatea organizațiilor. Ethnologue publică în raportul său despre limba română o estimare a lui Iosif Bena din anul 1995, care situează numărul cumulat al românofonilor din Voivodina și Timoc undeva între 200 000 și 300 000. Eugen Simion, președintele Academiei Române, declara despre numărul românilor din Timoc că este variabil: „Unii zic ca sunt 500 000, alții 300 000. Fapt important este că sunt acolo, au o cultură tradițională, vorbesc româna în dialect oltenesc sau bănățean”. În Bulgaria, din păcate, limba română este pe cale de dispariție. Câteva sute de vorbitori de română locuiesc în zona Vidinului, care datorită numărului redus și a lipsei de sprijin din partea autorităților bulgare nu se bucură de școli, mass-media sau slujbe în limba română.
Un lucru este sigur, în ultimii ani, conducerea statului sârb a depus eforturi pentru crearea unei etnii noi, valahe și a unei limbi valahe. Drept comparație, să vedem ce s-a întâmplat în anul 2011 – https://www.hotnews.ro/stiri-diaspora-10991228-serbia-atacuri-armate-impotriva-liderilor-comunitatii-romanesti-din-timoc-voivodina.htm. Locuințele a doi lideri ai românilor din Serbia au fost atacate cu focuri de armă. Autori necunoscuți au deschis focul asupra casei liderului filialei Partidei Democrate a Rumanilor din Serbia, Dragoslav Mariacic, din Spicova (Timoc), în timp ce, un alt atac armat s-a produs în Voivodina, în localitatea Podul lui Iancu, împotriva casei președintelui partidului Alianța Românilor din Voivodina și primar al localității, Viorel Besu.
Această chestiune delicată, cea a fraților și surorilor noastre care suferă în Serbia, a fost abordată de către mai mulți experți. Spre exemplu, să lecturăm și următoarele rânduri:
„…În dimineața zilei de 6 aprilie 1941, germanii au lansat un atac fulger asupra regatului Iugoslaviei. În decurs de o săptămână, Belgradul s-a predat și a început dezmembrarea Iugoslaviei. Printre prada de război se număra Banatul sârbesc (sau iugoslav). Aceasta era porțiunea vestică a Banatului (cunoscută din punct de vedere istoric sub numele de Banatul de Temesvár), cedată de Ungaria în conformitate cu termenii Tratatului de la Trianon din 1920. Banatul sârbesc a devenit rapid obiectul unor revendicări teritoriale rivale din partea aliaților români și maghiari ai Reich-ului. Acest articol va susține că guvernul român a revendicat regiunea, încurajat de sentimentul naționalist în creștere atât în România, cât și în Banatul sârbesc însuși. De asemenea, se va argumenta că, în timp ce în trecut guvernul român a justificat posesia teritoriului românesc prin referire la tratatele de pace de la Paris și la dreptul internațional, revendicarea Banatului sârbesc a reprezentat începutul unei politici care a încercat să justifice expansiunea României pe baza principiului etnic. La urma urmei, Banatul sârbesc nu făcuse niciodată parte din statul român sau din principatele române. Factorii de decizie din politica externă a României nu mai erau preocupați doar de protejarea integrității teritoriale a țării sau de încercările de a recupera teritoriile pierdute în 1940 în fața Uniunii Sovietice, a Ungariei și a Bulgariei. Conceptul unei Românii bazate pe legalitatea tratatelor de pace de la Paris, așa cum a fost conceput de factorii de decizie români în materie de politică externă în anii 1920 și 1930, a fost astfel abandonat în favoarea expansionismului etnic. În timp ce istoricii au acordat o atenție considerabilă disputei româno-ungare asupra Transilvaniei în 1940, s-a acordat relativ puțină atenție revendicărilor concurente ale României și Ungariei asupra Banatului sârbesc în primăvara anului 1941 sau crizei care a urmat. Delegația română la Conferința de pace de la Paris din 1919 a fost condusă de premierul național-liberal Ioan I. C. Brătianu, a cărui apărare agresivă a pretențiilor teritoriale ale României l-a făcut rapid nepopular. Brătianu și-a întemeiat pretențiile asupra întregului Banat pe criterii etnice, deoarece românii erau cea mai mare naționalitate din regiune. De asemenea, pentru a justifica pretențiile României, s-a folosit de tratatul secret din august 1916, care a adus România în Primul Război Mondial de partea Triplei Înțelegeri.
Tratatul promisese guvernului român întregul Banat, precum și Transilvania, Bucovina și județele maghiare locuite de români (așa-numita “frontieră Tisa”) ca recompensă pentru sprijinul militar românesc acordat Aliaților. După multe acrimonii la conferința de pace și amenințarea lui Brătianu de a demisiona și de a permite bolșevicilor să invadeze România dacă nu primea Banatul în întregime, regiunea a fost împărțită. Ungaria a primit o mică porțiune din Banatul istoric la sud de Szeged, în timp ce trei cincimi din restul a fost acordat României (care a fost cunoscut ulterior sub numele de Banatul românesc) și două cincimi Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor. În timp ce România a primit astfel partea leului din Banat, restul teritoriului de vest din porțiunea vestică a fost încorporată în regatul slav de sud și a devenit cunoscută sub numele de regatul sârbesc. Ungaria a fost forțată să recunoască aceste noi frontiere în conformitate cu termenii Tratatul de la Trianon din 1920….Este instructiv să observăm, totuși, că memorandumul guvernamental din 23 aprilie 1941 susținea nu numai că “Banatul este românesc. Transilvania este românească”, ci și că “Întreaga regiune este românească în Balcani, de la Timoc [. . .] până la Salonic”. Deși guvernul nu înainta, în această etapă, revendicări teritoriale explicite asupra niciunei regiuni, cu excepția Banatului sârbesc (și a restaurării nordului Transilvaniei), acesta își exprima foarte clar sprijinul pentru populațiile vorbitoare de limbă română din Balcani. Memorandumul din 23 aprilie a fost astfel redactat în vederea creării în viitor a „unei noi Românii Mari”. În memorandumul său ulterior către von Ribbentrop din 11 iunie, generalul Antonescu a făcut o revendicare explicită a posesiunii atât a Banatului sârbesc, cât și a regiunii Timoc. De asemenea, el a expediat o serie de dosare pentru a fi examinate de Führer, care includeau nu numai cererile românilor din Banatul Sârbesc și Timoc de încorporare în România, ci și informații despre situația macedo-românilor din Balcani și informații despre “aspirațiile” românilor din Transnistria”. ‘A NEW GREATER ROMANIA’? ROMANIAN CLAIMS TO THE SERBIAN BANAT IN 19411, de Rebecca Ann Haynes University College London, School of Slavonic and East European Studies – https://discovery.ucl.ac.uk/id/eprint/12954/1/12954.pdf.
Din punctul meu de vedere (și nu numai), concluziile sunt următoarele:
- Românii din Serbia și din Bulgaria au fost mai degrabă nativi, decât coloniști.
- Înainte, în timpul și după Marele Război (I), factorii de decizie din România au fost extrem de interesați de soarta românilor de pretutindeni, dar în special din zonele vecine României.
- Statisticile sunt contradictorii și implicit false. Numărul românilor este minimalizat în mod voit, pentru a evita anumite pretenții teritoriale și chiar umanitare.
- Fie ca în curând să renască România Mare!
Un asemenea articol ar trebui scris și despre aromânii din Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia de Nord.
Vom face ceva mai mult de-atât. Rămâneți pe recepție! Mulțumesc!
reamintim ca “Reconquista” a venit dupa 800 de ani……
Nici nu știu ce să vă spun mai întâi!
Plătiți abonamentul la Internet românilor de care vi se frânge inima, lansați școala pe Internet (în care d-l MȘ „nu crede”) și îi veți fi reconectat pe oamenii pe care îi plângeți (ca să nu mai zic de amărâții din RDR 2.0, care numai școală n-au!).
În facultate, în anul iv (domnul viitor profesor universitar sare acea perioadă în expunerea sa, ca să nu ne spună cum era abordarea atunci!), aveam și obiectul Istorie (politica statului!), drept care un profesor de la Facultatea de Istorie venea să vadă ce mai pot fi învățați unii care erau doar cu o știință exactă în cap.
La un moment dat, ni s-a spus (era și în manual) despre permanența relațiilor dintre români de ambele părți ale Carpaților. Ni se citau așezări din viitorul fost Regat, care se numeau … UNGURENI!
În acea perioadă de final de epocă și adâncă teroare politică (nu știu dacă m-ați crede), am întrebat (în oră): „Bine, dar românii de aici îi numeau pe cei de acolo … „UNGURENI” ?! EXACT CU NUMELE MARELUI VECIN DE LA NV ? Așa de calde erau relațiile ?”
Nu-mi amintesc ce a mormăit profesorul. Azi, d-l viitor profesor universitar TM îmi confirmă că și alte așezări românești stăpânite de maghiari erau numite astfel de români! Fără explicație.
D-le T.M., a fost odată un tip ager (s-a tras de șireturi cu însuși Isaac Newton, dacă nu mă înșel), care ne-a informat că „trăim în cea mai bună dintre lumile posibile”! Deja Universul nu se mai rotea în jurul Terrei, dar totuși! Pe dvs. nu vă trec frigurile când realizați că v-ați născut în cea mai curată nație a Terrei, în timp ce toți ceilalți, cu revendicări similare, se înșeală amarnic ?
Ieri am dat de un tânăr ”political scientist” serbo-american, care era intervievat de un american (producător de film și fost … preot catolic!) trăitor în Crimeea (să-i vedeți filmul despre Jeju Island!):
https://rumble.com/v1x8u4y-from-slave-to-citizen-serbian-political-scientist.html?mref=6zof&mc=dgip3&utm_source=newsletter&utm_medium=email&utm_campaign=tremregi&ep=2
Acolo tânărul ne spune că trupe germane și românești îi vânau pe ai lui în timpul WWII, fără să ne spună că era o luptă între Axă și Aliați pentru … „inimile și mințile iugoslave”! Eu m-am mirat și mai tare, avusesem impresia că și Iugoslavia avea o dinastie germană; nu, avuseseră și ei un rege minor (cu mamă româncă!), care a avut un sfârșit mai urât decât acela al ultimului glorios monarh român. Wikipedia o zice:
https://en.wikipedia.org/wiki/Peter_II_of_Yugoslavia
Oricum, nu ne-ați povestit nimic despre dragostea dintre sârbi și croați – sunt același popor, ori ba ? Că înainte de ’89 parcă se vorbea de limba „serbo-croată”. Așa este ? Atunci ce-i desparte ? „Cultura” ?!
Dacă priviți harta, înțelegeți de ce mica Serbie nu-i dispusă la concesii ? Țineți minte că pe la startul WWII (mi-e lene să-i scriu numele corect!) România era vecină cu o țară care ne-ar putea râde în nas că ei erau „cea mai mare naționalitate” pe-aici (și o manifestă și azi!) ?
În anul iv de care ziceam am învățat cea mai „necoafată” istorie a României de până atunci (a lui C.C. Giurescu). A fost depășită doar de „Istoria României pentru cei tineri” (sic!) de Neagu Djuvara, în care am citit lucruri încă și mai „flatante” (inclusiv că secolul 20 a avut doar un război, 1914-1991, câștigat de Democrație … Bietul om, n-avea umilitatea de a prevedea că meciul încă se joacă!).
Și am văzut primii elevi maghiari (români). Unii maghiari-maghiari, vorbeau foarte bine românește, unii chiar minți ascuțite (dar dezinteresați de subiectul „meu”); alții maghiari-români, tot buni vorbitori de română (chiar și cupluri de intelectuali, mixte, lucrau acolo), dar cel mai mult îmi amintesc de o elevă (MK), un copil foarte cuminte, foarte timid, care avea dezavantajul că nu rezona la „subiectul meu” și … nu prea vorbea (înțelegea ?) românește! Eu nevorbind limba ei, nu o puteam ajuta – mă ciocneam cu realitatea neanunțată de propaganda noastră oficială!
Îmi amintesc și de gazde, o familie de români, care între 1940 – 1944 se numiseră (mi-au spus chiar ei) … Janos și Virag, din disperarea autorităților amiralului maghiar M.H. … Oameni și dânșii, iar noi nu ne ridicăm mai sus decât ei (s-ar zice că dimpotrivă!).
Azi stau la rând la „aprobări”, sperând că n-am irosit o oră scriind, doar ca să văd că v-am … rănit sensibilitățile. Sunteți departe (din perspectiva mea – de amator, desigur).
Ai scris un comentariu lung, prost, si fara rost. “Ungureni” se numeau pentru ca veneau din tara stapanita de Unguri, scurt si frumos. La fel cum si Valahia dinspre Ungaria se numea “Ungro-Vlahia”.
Asta nu inseamna ca relatiile dintre Romanii din Valahia si Romanii din Ardeal erau reci, ba dimpotriva, odata ce s-au stabilit atat de multi “ungureni” in Valahia.
Corect.
🙂 Deci nici mutați la ei nu-i iertau ? Voiau să le amintească cine sunt și de unde vin ?
Exact cum nemții i-au numit pe RDG-iști „Ruskies”, nu-i așa ? Cu toată dragostea.
Ungaria cum își numește actualmente conaționalii transilvani ? Voloheni ? (Am auzit că și ei s-ar plânge … de cum îi tratează/numesc conaționalii din patria-mumă.)
Cred că numele ungurean este mai vechi și n-are nimic de-a face cu maghiarii ce dintotdeauna ei însiși s-au numit maghiari.
Cronicile arabe și otomane de altfel îi numesc maghiari (Madjfarīyah sau Madjgharīyah) nu unguri.
Se prea poate că denumirea de ungur/Ungaria să fie de la Hunnougour (triburi hunice la Theofilactu de Simocatta). Numai că huni nu au nici în clin nici în mânec (fără „ă”) cu maghiarii, nu numai că-i despart 500 de ani. Străinii le-au transferat doar o denumire mai veche, ajunsă, poate, toponim. La fel este cu Bulgaria ce-a păstrat, datorită cronicarilor, nu ca amintire a oamenilor, numele unui trib turic dispărut fizic după înfrăngerea lor de către Vasile Omorîtorul de Bulgari, Bulgaroctonul. Cronicile cruciadei a 4-a, mai apoi, nu amintesc deloc de bulgari în Bulgaria ci doar de valahi și conducătorul lor Ioniță Valahul.
După unele surse hunii au fost puțini. Undeva am citit de două mii. Grosul oștirilor fiind oamenii locului nemulțumiți de administrația romană modernă la acea vreme și eficace, stat sclavagist, culegător spornic de biruri. Iar după Getica lui Iordanes, compilație după Casiodorus, au fot geții numiți, la acea vreme de străini goți, ostrogoți, vizigoți. Casiodorus, slujbaș al regelui Theodoric, a scris, posibil la comndă, o istorie a geților/vizigoțior, neam din care făcea parte regele, ce, după ce-a cucerit Roma a mutat capitala la Ravena, a ridicat o biserică, St Apolinaire. Mozaicul îi arată pe cei trei crai de la răsărit avînd cușme gete/dace, iar mironosițele au catrințe și ii.
PS Azi nu mai este pagina wiki a bisericii St Apollinare din Ravena în limba română. Pe pg în eng veți găsi totuși mozaicurile de care vorbeam.